MM

Jurnalul nescris al unui preot ardelean din 1012

2012-02-11T09:15:00.000+02:00

Cum arata Ardealul ortodox acum un an, dar acum zece ani, o suta de ani, dar acum 100 de ani, in 1012?

Cluj, 1012. Sunt un preot “schismatic” vlah, umilit, batjocorit, sarac. Avem un vladica vrednic la Dabaca, harul Sfantului Duh lucreaza prin el. Sunt nascut chiar in Aschileu, Locul Legamantului, acolo unde am jurat ascultare fata de cuceritori. Ii iubim pe cei au invins in luptele cu noi. Nu sunt dusmanii nostri. Sunt zgarciti cu lacrimile noastre, dar noi ne rugam neincetat pentru mantuirea lor. Nu avem voie sa savarsim Dumnezeiasca Liturghie! Dar noi ascultam de Dummnezeu, nu de oameni. Obositi, nemancati si infrigurati, frangem Painea, singura bucurie care renaste speranta in noi. Nu avem voie sa zidim biserici! Dar ei nu stiu ca inimile noastre sunt temple ale Sfantului Duh. Ne prigonesc episcopii! Dar ei nu stiu ca Hristos este Capul Bisericii, nu vreun loctiitor “indulgent’.

In aceste vremuri randuite de Bunul Dumnezeu, cuceritorii vor sa ne instraineze de fiinta noastra, in acelasi an si prin aceleasi mijloace prin care toltecii au indraznit sa distruga cultura maya. Dar cine isi mai aminteste azi de tolteci?! Noi cautam simplitatea, harnicia si rugaciunea. Ei ne ademenesc cu noua inventie: berea din hamei. Nu ascultam de gyula si de kende, ci de sfinti si de Maica Domnului. Vor sa ne rapeasca sufletul. Dar ei nu stiu ca sufletul nostru nu e de vanzare, nici pentru toata bogatia Morisenei. Nu ne recunosc, dar ne iau zeciuiala. Unii dintre fratii nostri au apostaziat. Ne rugam pentru iertarea lui Kendefi si a lui Josika. Din suspinul nostru se naste Paraclisul Ardealului, doina de jale cantata in fiecare amurg de toti. Slujim Liturghia pe moastele martirilor si avem atat de multi marturisitori care nu L-au tradat pe Mire! Suntem chinuiti zilnic si traim in mizerie, dar avem o nadejde, aceea ca Dumnezeu ne va invia din noroiul inghetat.

Suferim enorm vazand in ce conditii mizere-mizere-mizere ne crestem copiii. Dar vrem ca ostenelile duhovnicesti sa fie mai mari decat pacatele si Domnul slavei ne va izbavi de neamul acesta. Suntem colectionari de fericire: pe cea lumeasca am ratat-o. Nu vom fi inchisi pe viata in iad: suntem gratiati prin Jertfa Mielului divin si nu ne e frica de ce ne va face noua omul. Sfantul Gheorghe ne ajuta sa invingem balaurul apostaziei, al tradarii, al perfidiei, al furiei si al invidiei. Desi suntem la limita saraciei, ne ajutam intre noi. Nu ne e frica ca vom da celui ce are sau ca vom da prea mult cuiva. Biserica Ardealului este obstea celor mantuiti. Nu ne lenevim sa ne rugam pentru altii, nici impreuna cu ei. Sub loviturile bicelor, Il avem pe Dumnezeu in fata ochilor. Ni-L facem prieten pe Hristos si suntem cei mai bogati. Domnul va rupe sarma ce ne sfasie inimile. Nu ii vom avorta pe oamenii Tai, trimisi sa ne elibereze. Zilnic rostim Psamul 22, o rugaciune a bucuriei si a increderii. Si stim ca pana si cea mai intunecata noapte are sfarsitul ei.

Adevărata credinţă

2012-02-10T15:44:00.002+02:00

Acea credinţă (sau confesiune creştină) este adevărată, care stârpeşte, în fiecare zi şi fără încetare, păcatul atotpierzator din omul credincios, care îl curăţă, îl sfinţeşte, îl luminează, îl înnoieşte, îl face viu, îl întăreşte, iar nu cea care izvodeşte duşmănia, prigoanele, caznele sau cea care duce la înţelepciune mincinoasă, la domnia raţiunii corupte asupra Revelaţiei dumnezeieşti, la tăgăduirea ierahiei, a Tainelor, a posturilor şi chiar la negarea a tot ce Sfântul Duh, Care a lucrat prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi, a statornicit pentru mântuirea noastră.

Nu este adevărată acea biserică care s-a rupt în chip trufaş şi neruşinat de Biserica celor întâi-născuţi, care sunt înscrişi în ceruri [Evr 12, 23], care au bineplacut lui Dumnezeu, care îl slăvesc pe Dumnezeu şi neîncetat se roagă şi mijlocesc prin rugăciunile lor pentru noi cei de pe pământ ajutandu-ne în lucrarea mântuirii; nu este adevărată acea Biserică care, în chip trufaş şi neruşinat, a rupt legătura cu cei morţi (sau cu Biserica de dedesubt) şi care consideră lipsite de orice efect rugăciunile pentru ei.

Există o mulţime de confesiuni creştine cu felurite structuri de organizare internă şi externă, cu diferite opinii şi doctrine, nu arareori potrivnice adevărului dumnezeiesc al Evangheliei şi învăţăturii Sfinţilor Apostoli, Sinoadelor Ecumenice şi locale şi Sfinţilor Părinţi. Nu toate pot fi considerate adevărate şi mântuitoare; nepăsarea faţa de credinţă sau recunoaşterea oricărei credinţe drept mântuitoare nu pot duce decât la necredinţă sau la răceală faţă de credinţă, la slăbirea râvnei pentru îndeplinirea rânduielilor şi rânduielilor legate de credinţă, la răceala creştinilor unii faţa de alţii. Simone, Simone, iată Satana v-a cerut ca să va cearnă ca pe grâu [Lc 22, 31]. Acesta, Satana, a lucrat şi lucrează dezbinările şi ereziile. Tine-te strâns de adevărata credinţă şi de Biserică. Este o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tatăl tuturor [Ef 4, 5].

La începuturile neamului omenesc şi căderea primilor oameni, în idolatrie iar la începuturile creştinismului în dezbinări şi erezii, toate acestea sunt lucrul Satanei. Viaţa lumească, exterioară, trupească, senzuală este tot lucrarea lui.

Sf. Ioan de Kronstadt

Droguri moderne: World of Warcraft - “lumea haosului sufletesc”

2012-02-10T10:02:00.003+02:00

Dependenţa creată de jocurile MMORPG (Massively multiplayer online role-playing game – un joc video unde se întâlnesc la modul virtual jucători din lumea întreagă, live) este o realitate copleşitoare a zilelor noastre.

Victimele sunt cel mai adesea adolescenţi. În majoritate, băieţi. Dar şi bărbaţi maturi, aflaţi la vârsta când ar trebui să-şi întemeieze o familie. Indivizi care îşi distrug viaţa reală, fiindcă nu se dau duşi din faţa calculatorului. Pasiunea lor pentru jocurile online a devenit dependenţă. Uită de şcoală, de profesie, de familie. Iar ofertele de ajutor nu sunt prea numeroase.

Cazuri concrete în acest sens sunt numeroase, strigătul după ajutor al mamelor disperate în speranţa de a-şi salva copiii de la autodistrugere se perinda fără ecou. Iată relatarea unei mame a cărui copil este în stadiu de autodistrugere.

“Sunt mama unui astfel de adolescent. Era în anul 4 de facultate. Până în noembrie anul trecut era un student destul de bun. În noembrie a dat de World Of Warcraft (WOW) şi de atunci a ajuns un zombi, nu ştiu ce să mai fac, este plecat de pe lumea asta, am ajuns să cred că mai bine îl omor eu decât să îl văd cum se distruge singur. Nu ştiţi ce simt ca mama când văd ditamai omul care stă câte 18-20 de ore şi omoară la “zgorogi” (eu aşa îi numesc pe omuleţii de pe ecran). Oare ce să fac, am încercat toate metodele până acum (lipsa banilor nu-l deranjează, nu mai are nevoie, de net am pus firma de cablu să-l taie două zile şi mai aveam un pic şi mâncam bătaie când a aflat că de la mine i se trage. Ce să fac? Un sfat de la cei care s-au lăsat. Vă rog, sunt disperată!!!!!”

Acesta este doar un caz din ampla colecţie de relatări ale părinţilor, fraţilor și rudelor celor care au gustat această “plăcere”, devenind dependenţi aproape irecuperabili. Trist.

De ce ar renunţa cineva la viaţa reală în schimbul unei amăgiri, în schimbul unei ”realităţi” deşarte?

Poate deoarece WOW e lumea în care tânărul se simte important. De ce ar da asta pe o lume în care prietenii adevăraţi sunt puţini iar în caz că te supără unul nu poţi să-l spinteci cu sabia sau să-l pulverizezi cu o magie!?

WOW răspunde unor nevoi umane foarte clar definite: apartenenţa la un grup, realizarea profesională, aprecierea, etc. Adesea familiile disfuncţionale, cu certuri şi probleme sunt cauze care îl determină pe tânăr să evadeze în altă realitate. WOW poate fi un semnal de alarmă asupra unor probleme mai grave din familie.

O mărturie în acest sens ne dă un tânăr care, copleşit de problemele familiare, financiare şi sociale, se refugiază în... virtual:

“Ca jucător actual de WOW vă spun că prefer să stau în casă singur şi să mă joc într-o lume virtuală unde mă simt respectat şi împlinit decât să ies afară şi să fiu luat la mişto, insultat, arătat cu degetul, chiar de prieteni sau de fete. Am o grămadă de probleme de familie, de socializare şi financiare, probleme care m-au făcut să renunţ să mai încerc. Vreau să spun că mă simt mai singur atunci când ies afară decât atunci când mă joc WOW, jocul acesta îmi oferă tot ce îmi lipseşte. Vă înşelaţi dacă voi credeţi că n-aş prefera să fac altceva, e trist pentru că alte posibilităţi nu am. Nu trageţi concluzii pripite, nu sunt urât, cred, nu sunt gras ba chiar sunt sportiv. Abia aştept să găsesc un loc de muncă în afara ţării, este singurul lucru care cred că ar putea să mă scape, o viaţă nouă, prieteni noi şi un alt plan financiar, dar toate astea ar însemna să mă îndepărtez de familie.”

Ce să îi răspundem acestui tânăr şi multor altora ca el? Ce le răspunde Biserica? Cum pot fi ajutaţi părinţii acestor copii? Pe foarte multe forumuri, reviste și ziare, se dezbate problema acestui neo-drog. Probabil sursa acestor probleme este lipsa lui Hristos din casele şi inimile celor în cauză.

Şi totul pleacă din zorile copilăriei când viitoarei “victime” WOW nu i se “implementează” o educaţie religioasă corespunzătoare prin participarea la viaţa Bisericii. Dacă nu i se cultiveaza copilului de mic “dorul de Hristos”, dorul de Trupul şi Sângele Mântuitorului cel de viaţă dătător, atunci copilul când va ajunge adolescent va ajunge “fără de viaţă” şi va continua aşa în tot cursul existenței, și poate că la rândul lui va lipsi şi el pe copiii lui de “hrana cea adevărată” care este Hristos.

Să pomenim în rugăciunile noastre pe aceste persoane care sunt “pierdute” în virtual, ca prin mila lui Dumnezeu să se regăsească în Adevăr.

Florian

Cum il putem afla pe Dumnezeu

2012-02-10T09:28:00.003+02:00

Gheron Iosif. Despre rugăciune și răspuns la întrebări:

M-am bucurat mult de dorința pe care o ai de a fi de folos sufletului tău. Și eu însetez să fiu de folos fiecăruia dintre frații care caută să se mântuiască.

Așadar, iubitul și dragul meu frate, deschide-ți bine urechile.
Țelul final al omului, din momentul în care s-a născut la viață, este de a-L afla pe Dumnezeu.

Nu-L poate însă găsi dacă mai întăi nu l-a găsit Dumnezeu pe el. ,,În El trăim și ne mișcăm”, dar patimile ne-au închis ochii noștri duhovnicești și nu-L vedem.
Când, însă, Prea bunul Dumnezeu Își va întoarce ochiul Său către noi, atunci ne vom trezi ca din somn și vom începe a căuta mântuirea.

Deci, la prima ta întrebare răspund: acum te-a văzut Dumnezeu, te-a luminat și te îndrumă. Oriunde te-ai afla, lucrează. Spune fără încetare rugăciunea, cu gura și cu mintea. Când limba obosește, începe mintea. Iar când mintea se îngreuiază, spune iarăși cu gura.

Numai să nu încetezi. Fă multe metanii. Priverghează noaptea cât poți de mult. Și dacă se aprinde în inima ta flacăra și dragostea pentru Dumnezeu și vei dori liniștea și nu vei mai putea să stai în lume – deoarece în tine se aprinde rugăciunea - atunci scrie și îți voi spune ce să faci. Și iarăși, dacă harul nu va lucra așa, dar zelul te va ține până vei împlini poruncile Domnului cele ce privesc pe aproapele, atunci mulțumește-te cu starea aceasta și va fi bine. Nu căuta altceva.

Diferența între treizeci, șaizeci, o sută o vei afla când vei citi Everghetinosul. Vei găsi acolo multe astfel de lucruri și mult te vei folosi.
Răspunsul la celelalte întrebări: rugăciunea așa trebuie să se spună, cu cuvântul lăuntric. Dar pentru că la început mintea nu a deprins încă rugăciunea și o uită, trebuie să o spui când cu gura, când cu mintea. Și aceasta să o faci până când mintea se umple și devine lucrare, energie.

Lucrare (energie) se cheamă aceea când, spunând rugăciunea, simți înlăuntrul tău bucurie și dulceață și dorești să o spui mereu.
Când mintea va prelungi rugăciunea și aceasta va deveni bucuria despre care îți scriu, atunci rugăciunea se va spune în tine fără încetate, fără strădania ta proprie. Aceasta se numește simțire-lucrare, deoarece acum harul lucrează fără strădania omului. Acesta mănâncă, merge, doarme, se trezește, iar înlăuntrul său strigă continuu rugăciunea. Și are pace, bucurie.

Acum, despre orele de rugăciune. Deoarece ești în lume și ai diferite griji, oricând găsești timp fă rugăciune. Străduiește-te însă continuu să nu neglijezi rugăciunea. În ceea ce privește ,,contemplația” pe care o dorești aceasta este foarte greu de atins, deoarece este nevoie de multă liniște.

În trei categorii se împarte starea duhovnicească, și în funcție de aceasta lucrează și harul dumnezeiesc în om.
O stare se cheamă de curățire, în care omul se curățește. Ceea ce ai tu acuma se numește har curățitor. Acesta îndeamnă pe om spre pocăință. Orice dorință a ta spre cele duhovnicești vine de la harul acesta. Nimic nu este al tău. Acesta lucrează totul în chip tainic.

Harul acesta, când te străduiești și tu, rămâne cu tine câțiva ani. Și dacă omul înaintează prin rugăciunea minții primește un har mult mai diferit. Primul se numește simțire –lucrare și este acest har curățitor.
Acum cel care se roagă simte mișcarea, lucrarea dumnezeiască înlăuntrul său.
Celălalt har se cheamă luminător.

Prin acesta, cel ce se roagă primește lumina cunoștinței, este ridicat la contemplare (vederea lui Dumnezeu). Nu este vorba de lumini, viclenii sau închipuiri, ci de limpezimea minții, curățenia gândurilor, adâncimea înțelesurilor.
Pentru ca să vină acest har, cel care se roagă trebuie să aibă multă liniște și îndrumător nerătăcitor.
A treia stare, umbrirea harului, care vine după aceasta, harul desăvârșitor, este dar mare.

Nu îți scriu acum despre acesta, deoarece nu este nevoie. Însă dacă vrei să citești despre acesta, am scris, cu agramatismele mele, un manuscris despre ,,trâmbița duhovnicească”. Caută să-l găsești.

Cumpără și pe Sfântul Macarie, pe Avva Isaac și te vei folosi mult. Și orice nelămurire întâlnești, scrie-mi și eu îți voi răspunde cu multă dragoste.
Eu, în timpul acesta, scriu celor care mă întreabă. Anul acesta au venit din Germania numai și numai ca să afle rugăciunea minții. Din America, iarăsi, îmi scriu cu multă dorire. De la Paris sunt atâția care cu multă căldură caută răspuns.
Noi, aici, la picioarele, noastre, de ce oare nu ne îngrijim? Este atât de greu să strigăm continuu numele lui Hristos ca să ne miluiască?

În fine, persistă și o idee greșită, mare ispită, cum dacă spune cineva rugăciunea minții există riscul să rătăcească, în timp ce acesta este rătăcire – adică a spune așa ceva.

Cine dorește, să încerce. Și când lucrarea rugăciunii va dura mai mult timp, atunci se va face rai înlăuntrul său. Se va elibera de patimi. Va deveni alt om. Și dacă nu se află în pustnicie, bunurile pe care le va dobândi prin această rugăciune nici nu se pot spune!

Mărturii din viața monahală – Gheron Iosif – Editura Bizantină București - 1995

Cristian Stavriu

Certarea

2012-02-09T12:18:00.002+02:00

Înainte de a mirui, preotul slujitor l-a chemat la sine pe unul din tinerii teologi care au cântat la strană şi l-a mustrat pentru că, în timpul predicii sale, acesta vorbea cu colegii şi râdea.

Predica a fost înălţătoare, plină de învăţăminte, accesibilă tuturor, pe măsura aşteptărilor celor mai exigenţi ascultători şi cu toate acestea o supărătoare lipsă de interes se vădeşte tocmai acolo unde te aştepţi mai puţin.

Nu ştiu dacă cel vizat a învăţat ceva cu această ocazie şi nici dacă luarea de poziţie a părintelui a folosit cuiva, însă tânărul respectiv nu era la prima lui abatere.

Ceea ce m-a inrtrigat şi m-a dezamăgit profund a fost atitudinea enoriaşelor care, aşteptându-şi rândul pentru a se mirui, comentau:

"De ce mai slujeşte şi nu-i lasă pe cei tineri?”

Am intervenit, deoarece mi s-a părut nedreaptă şi lipsită de spirit creştinesc remarca şi, în general, concepţia unora faţă de preotul care le-a slujit o viaţă, i-a ascultat, i-a mângâiat, i-a ajutat punând la dispoziţia lor sănătatea sa, tihna căminului, anulându-şi propriile dorinţe, amânându-şi mereu visele, sacrificându-şi îndatoririle faţă de familie, răbdând, nădăjduind, rugându-se pentru toţi.

M-a întristat uşurătatea cu care s-au lepădat de preotul lor aflat în pragul pensionării şi nepăsarea faţă de experienţa lui duhovnicească de care s-ar putea împărtăşi, numai pentru că a cutezat să-l certe pe unul de-ai lor. Şi ne mai mirăm de unde vine lipsa de respect faţă de bătrâni!

De câteva luni particip la Sfânta Liturghie în biserica aceasta şi-mi sunt dragi preoţii slujitori de aici, dar părintele acesta m-a impresionat prin atanţia pe care o acordă fiecărui moment din slujbă, prin liniştea şi bucuria cu care Îl aşteaptă pe Hristos.

Am salutat dârzenia cu care sfinţia sa înfierează păcatul, grija faţă de sufletele credincioşilor, responsabilitatea cu care lucrează la mântuirea lor, "frica" de a nu da seamă în faţa Mântuitorului pentru oaia cea pierdută din turma pe care i-a încredinţat-o spre păstorire.

Eu n-aş vrea să mă duc o dată la biserică şi să nu-l mai văd pe părintele de la care am învăţat atâtea. Mi s-ar părea că am fost privată de cel mai de preţ dar pe care mi l-ar fura cineva în numele unei greşite păreri despre menirea preotului în lume.

Mă bucur că mai avem printre noi astfel de preoţi, următori ai Sfântului Vasile cel Mare, ai Sfântului Ioan Gură de Aur, ai Sfântului Nicolae, căci fără aceştia şi alţii asemenea lor care au mustrat mândria împăraţilor, au strigat împotriva păcatului şi a nedreptăţii, am mai fi noi acum în Biserica Ortodoxă?

De bună seamă că nu şi aceasta ar trebui s-o ştie foarte bine cei care se pregătesc să devină preoţi, actualii seminarişti şi studenţi, ca să nu se supere atunci când, pentru îndreptarea lor,sunt certaţi.

"Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra", spune Proorocul.

Când venim la biserică, n-o facem pentru a asista la un spectacol şi nici pentru virtuozitatea interpretării unor cântări. Sperăm că aici vom afla ceea ce nu găsim în altă parte – linişte sufletească, trăire harică şi comuniune întru Hristos.

Am vrea ca preoţii noştri să fie jertfitori, fierbinte-rugători şi buni păstori care să ne călăuzească cu dragoste, dar şi cu toiag dacă ieşim din ascultare.

Atunci când oamenii cârtesc şi nu permit preotului să-i certe pentru o pricină sau alta mai poate acesta să-i păstorească după dreptate, fără teama de a nu-şi goli biserica de enoriaşi? Unii migrează prin alte parohii sau îşi schimbă duhovnicul din acest motiv, obligându-l să mărturisească pentru ei “oftând şi plângând”. ”Lasă-l încolo, că prea mă întreabă despre toate!”

Nu suferim să ne certe părinţii, nu concepem să ne mustre preotul, nu credem că ne pedepseşte Dumnezeu .

Cum dar ne mai putem ruga pentru sufletele noastre, dacă nu facem nimic din ceea ce ar înmuia mânia Lui Dumnezeu faţă de păcatele noastre, îmbrăcându-ne cu mîndria “ca şi cu o haină”?

Tudora Luca

Celui ce se plange de necredinta altuia

2012-02-09T08:41:00.002+02:00

Sunt multe adevăruri amare în scrisoarea ta. Departe de noi, însă, deznădejdea. Deznădejdea e zestrea morţii, pe care necredincioşii o primesc cununându-se cu moartea.

Au fost şi vremuri grele pentru Biserica lui Hristos, însă nici luptătorii nu s-au plecat, nici lupta nu a fost pierdută.

Numai să citeşti la Sfântul Vasile cel Mare imaginea stării de atunci din Biserică şi din lume, imagine neagră ca o noapte neagră pe o mare înviforată. Părea că e aproape sfârşitul lumii şi că Judecata de Apoi este pe cale să vină; dar iată că de atunci au trecut în zbor vreo şaisprezece veacuri. Credinţa lui Hristos nu doar că nu s-a stins, ci a cuprins tot globul pământesc şi a luminat toate marginile lumii.

Şi cu toate că nu le-a luminat pe toate deopotrivă, razele ei au ajuns totuşi pretutindeni fie de-a dreptul, fie pieziş. Acum câteva zile a fost la mine profesorul Manning din New York. Suflet bogat, plin de cunoaştere pământească şi totodată plin de credinţă. L-am întrebat despre credinţa la studenţii americani. Eu – zice – ştiu că credinţa lui Hristos e o putere nebiruită. Precum mercurul în barometru, această putere se ridică şi se coboară, însă nu se împuţinează. Oamenii superficiali şi neştiutori se înşeală crunt atunci când proorocesc pieirea creştinismului. Cu o sută de ani în urmă, când ştiinţele naturii începuseră să ia mare avânt, în universitatea P. s-au înscris numai cinci studenţi la facultatea de teologie. Numai cinci, auziţi?

Şi când s-au înscris aceştia cinci, ceilalţi studenţi râdeau de ei, zicând: „Voi nu vedeţi că s-a terminat cu credinţa?” Iar acum, după o sută de ani, în aceeaşi universitate la ştiinţe teologice sunt înscrişi câteva sute de studenţi. Uite ce zice un american despre americani. Iar tu, sârbule, uită-te câte sute de teologi sunt doar în facultatea voastră de teologie!

Peste două sute. Oare necredinţa, sau credinţa celor două sute de taţi şi două sute de mame ale voastre v-au adus în şcoala duhovnicească? Credinţa, fără îndoială. Iar faptul că unii dintre creştini au căzut din credinţă, pentru cine e o nefericire afară numai pentru ei înşişi? Oare necredinţa lor va face netrebnică credinţa lui Dumnezeu? Aşa întreba eroicul apostol al lui Hristos în cele dintâi zile ale istoriei noastre, care acum a împlinit nouăsprezece veacuri.

Aceste numeroase veacuri au dat dreptate perspectivei lui luminoase asupra viitorului, însuşeşte-ţi şi tu această luminoasă perspectivă apostolică asupra viitorului creştinismului, încearcă să scrii despre Biserică o lucrare cu titlul: „Carul triumfal al lui Hristos”. Durerea ta pentru necredinţa unora arată dragostea ta faţă de Hristos.

Ştii şi tu că durerea este una din expresiile cele mai des întâlnite ale dragostei. Să te păzeşti bine, însă, ca nu cumva să îi urăşti pe cei care nu cred. Acest lucru ar fi pentru tine vătămător, iar pentru ei, nefolositor.

Tu să te uiţi la ei cu compătimire, ca la nişte călători care au fost atacaţi la drumul mare de tâlhari ascunşi şi au fost jefuiţi. Să îi compătimeşti precum compătimeşti săracii de pe stradă. Şi să te rogi lui Dumnezeu pentru ei. Vei fi misionar.

Prima regulă a misionarismului să îţi fie: trebuie să te rogi lui Dumnezeu pentru cei căzuţi din credinţă. Harul lui Dumnezeu să fie cu tine!

Sf. Nicolae Velimirovici

De vreme ce Dumnezeu este duh, tot adevărul trebuie să fie duhovnicesc

2012-02-09T08:36:00.003+02:00

Pentru că Dumnezeu şi adevărul totuna sunt. Cand vorbim despre lucrurile ce cad sub simţuri, despre insuşirile lor şi despre legăturile dintre ele, şi spunem: „cutare şi cutare lucru este adevărat,” nu ne gandim la adevărul in inţelesul său absolut şi veşnic, ci in sens relativ şi practic. Fiindcă in inţeles absolut numai Dumnezeu este adevăr veşnic şi neştirbit.

Asta inseamnă, oare, că natura zidită e o minciună? Doamne fereşte! Insă ea poate să apară şi ca minciună pentru două tipuri de oameni: materialistul European şi nihilistul Indian (există două feluri de nihilişti: politici şi filosofici; aici il avem in vedere pe nihilistul filosofic). Cand materialistul spune: „Această natură, pe care o vedem şi o observăm, cu intreaga sumă a insuşirilor şi faptelor sale văzute, ea insăşi infăţişează tot adevărul, toată realitatea, tot ce indeobşte poate exista,” atunci natura intr’adevăr se arată ca minciună.

Ea se arată deopotrivă ca minciună, de la un cap la altul, duhului nihilistului, cand acesta mărturiseşte şi zice: „Această natură, cu toate insuşirile şi faptele sale, este amăgire, vis, nimic.” Astfel, atat unul, care pretinde că natura ce cade sub simţuri este adevărul in sine, cat şi celălalt, care zice că natura ce cade sub simţuri este minciună, vis şi iluzie, mărturisesc amandoi un la fel de mare neadevăr.

Natura este simbol al adevărului. Lumea fizică este expresia văzută a lumii duhovniceşti, nevăzute. Cea dintai este simbol, a doua este noima simbolului, este duh şi realitate. Cand Sfantul Ioan Damaschin, poet creştin, zice: „Cu adevărat, deşertăciune sunt toate, viaţa este umbră şi vis,” el nu gandeşte nici pe departe ca nihilistul Buddhist. El priveşte cu duh vizionar viaţa cea reală şi veşnică, faţă de care viaţa trupească de pe pămant este cu adevărat ca o umbră şi ca un vis. „Deşertăciune” numeşte toate cele după care oamenii neduhovniceşti aleargă in această lume, căutand adevărul şi fericirea. Lumea in sine nu este amăgire, pentru că Făcătorul ei este Dumnezeul cel adevărat. Din izvorul adevărului, cum ar putea să curgă minciună? Insă lumea poate părea amăgire celui care caută in ea ceea ce ea nu are şi nu este. Ca şi cum ar vana Luna in apă!

Sf. Nicolae Velimirovici

That's why!

2012-02-09T08:28:00.002+02:00

Părintele Arsenie Boca – Lumina de pe munte

2012-02-09T08:10:00.001+02:00

Astăzi aţi ascultat o parte din „Predica de pe Munte” a Mântuitorului. – Ce minunat ar fi dacă ne-am putea şi noi strămuta peste veacuri în urmă şi să fim şi noi printre ascultătorii de atunci ai Mântuitorului.

Aşa gândeam odată, când eram mai mic. Dar dorul de copil nu m-a părăsit, ci s-a întărit. Poate că pentru dorul acesta a zis Iisus, înălţându-Se la Cer: „Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului”. Aşadar şi noi suntem contemporanii lui Iisus. De altfel numai aşa şi putem pricepe Evanghelia Sa, ca oarecum auzind-o de la El, văzându-L pe El trăind-o – căci tot trăirea rămâne cea mai bună tâlcuire. Ceea ce eşti vorbeşte mai tare decât ceea ce spui.

Astăzi, la începutul marelui post al Învierii, Iisus ne învaţă despre aceste trei lucruri: despre iertare, despre post şi despre comorile din Cer, sau comorile eterne.

1. Despre iertare.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”, ceea ce e un blestem.

Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

Dacă iubirea e porunca ce rezumă Scriptura, sigur că numai ea e chemată să pună capăt: judecăţilor, răzbunărilor şi a tot războiul cel ucigaş dintre oameni. Porunca aceasta, nu aştepta să o împlinească alţii întâi; împlineşte-o tu întâi, şi după tine se vor lua mulţi. Dar trebuie să ştii, dragul meu, că-i vorba de-o iubire fără margini, o iubire care iartă toate, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricâte probe s-ar întâmpla s-ajungă.

Primul care a iubit aşa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia în care trăieşte Iisus: purtătorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era şi în Vechiul Testament; dar aceia împlineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru că n-a fost împlinită de aceea a zis Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum Eu v-am iubit pe voi!” Iar El a împlinit-o între oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepădat pe nimeni – nici pe Iuda, căruia i-a zis „prieten”, deşi venea cu sărutarea trădării. N-a lepădat nici pe călăii care-i băteau piroanele în mâini şi picioare şi-i îndesau spinii pe cap.

Deci dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, că numai aşa-i sigură şi e cu putinţă. „iertarea din inimă”, care, atunci, vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta şi e suprema dragoste şi semnul divinităţii Sale.

Cu această iubire grăia Iisus către oameni.

2. Despre post.

Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi Însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă !” Deci nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne deprindem de-aici.

Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci came de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul. Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi sf. Pavel de aceştia, înguşti cu socoteala, cărora trebuia să le spună că: „nu stomacul sau mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac însemnează a îngusta rostul cu care a postit Iisus – ceea ce ar fi o ocară. Deci iată şi înţelesul mai larg, chiar înţelesul pe care i 1-a dat Dumnezeu şi ni 1-a descoperit prin Isaia proorocul:

Isaia 58:

„1. Strigă din toate puterile şi nu te opri; dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă; spune poporului Meu păcatele sale… 2. În fiecare zi Mă caută, căci ei vor să ştie căile Mele, ca un norod ce făptuieşte dreptatea şi de la pravila Dumnezeului său nu se abate. Ei mă întreabă despre legile dreptăţii şi li-e drag să se apropie de Dumnezeu, 3. zicând: De ce să postim, dacă Tu nu vezi ? La ce să ne mai smerim sufletul, dacă Tu nu iei aminte ? – Pentru că în zilele posturilor voastre vă găsiţi de lucru şi asupriţi pe supuşii voştri. 4. Spre judecăţi şi sfadă postiţi şi bateţi cu pumnul pe cel smerit; nu postiţi cum se cade zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. 5. Oare postul acesta Îmi place Mie ? De ţi-ai încovoia ca un cerc grumazul tău şi ţi-ai aşterne sac şi cenuşă, nici aşa nu se va chema post.”

- Oare de ce zice aşa ? – Fiindcă nu e bun rostul cu care e făcut. Oamenii implică pe Dumnezeu în vrajbele lor, fac slujbe ca să li se izbândească gândul şi să li se facă pe plac aranjamente pământeşti, care, de multe ori sunt nedreptăţi asupra altora. Fii sigur că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi în amănuntele vieţii şi nu va lăsa dreptatea ta, dacă o ai.

,,6. Ştiţi voi postul care-Mi place Mie ? zice Domnul. Rupeţi lanţurile fărădelegii, dezlegaţi legăturile nedrepte, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. 7. Împarte pâinea ta cu cel flămând, primeşte săracii în casa ta; pe cel gol îmbracă-1 şi nu te ascunde de cel de-un neam cu tine. 8. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi se va grăbi tămăduirea ta şi slava lui Dumnezeu te va înconjura. 9. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi şi încă grăind tu, va zice: aici sunt ! Şi vei lepăda de la tine asuprirea, arătarea cu degetul şi vorba fără rost. 10. Dacă vei da flămândului pâine din sufletul tău, şi vei sătura sufletul cel amărât, lumina ta va străluci în întunerec şi bezna din tine va fi ca miezul zilei. 11. Domnul îţi va fi mereu povăţuitor şi va sătura sufletul tău şi în pustie. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. 12. Pe dărâmăturile tale vechi vor fi zidiri din nou, vei pune temelia cea străveche, şi te vei chema tocmitor de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să se poată locui.”

Iată cum vede Domnul nevoinţa postului: tot ca o împlinire cu lucrul, o trăire a iubirii de oameni. Dar lucru vrednic de luat aminte din cuvântul acesta sunt urmările unui atare post; urmări cu refacerea sufletului tău şi urmări pentru o ţară de oameni. De bună seamă că un atare post, ţinut la o înălţime de vederi, e un egal al rugăciunii neîncetate, care, amândouă reţin pe Dumnezeu în zidire şi scot afară pe draci.

3. Comori veşnice

A treia învăţătură pe care ne-o dă Iisus e aceasta: „Adunaţi-vă vouă comori în Cer”, căci acolo nu au soarta comorilor primejduite de pe pământ. – Poate că unii iarăşi au nedumeriri despre existenţa cerului. Nu cumva cerul ăsta e o ficţiune, creat de neputinţa rezolvării fericirii aici, şi acum, pe pământ ? – Şi de aceea e amânat şi închis într-o împărăţie metafizică ! – Nu ne trebuie nici un „Cer”; tot ce dorim e aici ,,pe pământ !” vor zice alţii dintre ei.

- Sigur că da; dar dacă nu eşti cu Iisus pe munte, din crisalida ta de carne, n-ai nici o vedere spre larg, nici o geană de cer, nici o revelaţie de Duh. E povestea cu puiul care n-a vrut să iasă din găoace, pe motiv că nu este altă lume, mare şi cu soare, afară de găoacea lui. Aşa-s şi unii oameni.

Pentru rezolvarea greutăţii acesteia folosesc aci şi cugetarea unor gânditori ai vremilor noastre. Iată ce zice primul: „E firească necesitatea ideală de-a descoperi în sfera veşniciei cheia cunoaşterii pentru lumea naturală, dependentă cu desăvârşire de cea transcendentă. Lumea aceasta e plină de contraste, de paradoxuri inexplicabile pentru mintea omenească. Lumea văzută poate fi explicată numai prin cea veşnică, dumnezeiască, dar exclusiv cu ajutorul unei fiinţe mijlocitoare, aparţinând ambelor lumi.” (VI. Soloview, Ausgewălte Werke t. 3, p. 151). Iar celălalt zice: „Umanismul voia să înlăture tot ce era greu, problematic şi tragic în om, pentru a-1 face fericit pe pământ. Dar aceasta e numai negarea omului, ca a unei fiinţe aparţinând la două lumi, ca părtaş al lumii necesităţii naturale şi al împărăţiei libertăţii supranaturale. Îndată ce Dumnezeu e înlăturat şi omul divinizat, omul cade în subomenesc, pentru că omul rămâne om cu adevărat, numai până ce este fiul, sau „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. (N. Berdiaeff „Antropodicee” în „Gestliches Cristentum” v 2 pp. 272-5).

Deci trebuie postit şi de acel desfrâu al minţii, care caută să se ascundă de Dumnezeu (Geneza 3,8), căutând să-I năruie Cerul, să despartă lumea de El, pentru desfrâul ei cu pământul. Mintea fără har e o făclie stinsă. Dar când în suflet se arată zorile, ne vom da seama că viaţa noastră, trăită numai pământeşte, e o călătorie în pierdere şi nu ne putem apăra comorile. Deci de bună seamă că le vom da de bună voie. Numai dându-le de bună voie le schimbăm valoarea strămutând-o unde n-o mai fură nimeni, şi: „Unde va fi comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră”.

Dar cu adevărat comoara mai de preţ decât lumea, e însăşi persoana lui Iisus, care se face nu numai contemporanul nostru în vreme, dar se face şi suflet al sufletului nostru; se face şi viaţa noastră, se face şi mintea noastră. Atunci – zice Scriptura şi Părinţii -„veţi avea mintea şi simţirea care erau în Iisus” (Filipeni 2,5).

De aceea zicem că numai viaţa însăşi a lui Iisus explică Evanghelia Sa cel mai bine. Ca s-o înţelegem şi noi, e limpede că ne trebuie Acelaşi comentar: Lumina de pe munte.

- Şi o putem avea !

Herman Vlad

Sfantul Nectarie l-a vindecat pe fotbalistul Dorin Goian

2012-02-09T08:01:00.003+02:00

Unul dintre cei mai importanti oameni ai Stelei eurofantastice a vrut s-o termine cu fotbalul acum 4 ani! Avea dureri insuportabile la spate si credea ca nu va mai juca niciodata.

Goian i-a socat pe scotieni cu povestea lui. A trecut peste un moment teribil din cariera cu ajutorul divinitatii.

"In 2008, am vrut sa renunt la fotbal. Aveam o durere extrem de puternica la spate si sufeream de discopatie limbara. Puteam juca doar daca apelam la injectii. Preotul la care merg atunci cand sunt in Romania, mi-a spus sa merg la o biserica din Bucuresti sa ma rog la Sfantul Nectarie. Asta am facut impreuna cu sotia mea. Dupa foarte putin timp, am scapat de orice durere fara ca macar sa am nevoie de operatie! A fost un miracol!", a spus Goian pentru Evening Times.

Pentru a-si arata recunostinta, Goian si-a botezat al doilea copil Nectarie: "Am un motiv foarte bun pentru asta, trebuia sa multumesc intr-un fel pentru ajutorul pe care le-am primit. Dumnezeu m-a ajutat mereu, inclusiv cand am primit oferta de la Rangers. Totul s-a intamplat intr-un moment foarte potrivit pentru mine!

Preluat de pe site-ul sport.ro.

Pelerinaj

2012-02-08T08:48:00.003+02:00

Sute de credincioşi au aşteptat să vadă cu ochii lor moaştele Sfâtului Apostol Andrei, venite tocmai din Grecia şi aduse cu avionul de o delegaţie elenă, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Hrisostom de Patras. Tot sute au fost şi preoţii veniţi de la parohiile din Bucureşţi şi Ilfov să facă parte din procesiunea Sfintelor Moaşte ale Sfântului Apostol Andrei şi ale icoanei Maicii Domnului - Prodromita de la Muntele Athos. Într-un chivot din argint, pe un postament din lemn purtat de patru ierarhi, moaştele sfântului care i-a creştinat pe români au ajuns cu o dubiţă în Dealul Arsenalului, acolo unde se construieşte Catedrala Mânturii Neamului. Patriarhul Daniel, însoţit de membri ai Sinodului BOR, plus alte 700 de feţe bisericeşti au întâmpinat preţioasele moaşte şi au înconjurat amplasamentul noii catedrale.

Octav Ganea

Vânătorii de zmeie

2012-02-08T08:39:00.002+02:00

Această carte scrisă de Khaled Hosseini este una dintre puţinele care mi-au captat atenţia şi care mi-au oferit o lectură extraordinară, având în acelaşi timp un mesaj destul de puternic, din care fiecare dintre noi ar putea învăţa ceva. Cu toţii ştim că somnul e foarte la îndemână atunci când citim o carte. Vă asigur că nu face parte din categoria asta!!

Povestea începe frumos, într-o lume prea puţin cunoscută nouă, Afganistan. Amir şi Hassan sunt doi copii diferiţi care forţaţi de împrejurări sunt constrânşi să facă alegeri, care bineînţeles le definesc evoluţia pe măsură ce înaintează în vârstă. Alegerile le fac la o vârstă mult prea fragedă, din copilărie, când mulţi dintre noi poate suntem doar îndrumaţi (în general de părinţi).

În timp ce Amir provine dintr-o familie avută, care-i oferă tot ceea ce-şi doreşte, mai ales din punct de vedere material, Hassan este slugă, copilul sărac, dar cu nişte calităţi de excepţie, o fire blândă şi un extraordinar bun simţ. Se consideră prietenul cel mai bun al lui Amir, chiar dacă acesta din urmă se referă la el, din motive sociale, în conversaţiile cu alţii, ca fiind o slugă. Sunt puse în antiteza caracterele celor doi, calităţile şi defectele. În timp ce unul dintre ei este egoist, răutăcios şi profită de poziţia sa socială, al doilea are discernământul unui adult, înţelege, nu judecă, iartă şi îşi oferă prietenia necondiţionată.

Cartea ne vorbeşte despre prietenie, trădare, şi mai ales iertare. "Vânătorii de zmeie" m-a făcut foarte mult să mă gândesc la aceste lucruri, la atitudinea personajelor şi felul în care aleg să-şi trăiască viaţa. Autorul are un mod aparte de a transmite mesajele cititorului, suspansul apare şi el, lucruri care fac cartea foarte uşor de digerat.

Afganistanul apare şi el în două ipostaze. Culturile şi tradiţiile sunt descrise frumos în prima parte, pentru că ulterior să ne fie prezentat un teatru de război, o imagine cât de cât familiară datorită mijloacelor media de care suntem pur şi simplu bombardaţi.

Eu personal cred că viaţa este extraordinar de imprevizibilă, fiecare alegere influenţează cursul acesteia, viaţa se poate schimba într-o clipă, luând întorsuri neprevăzute, iar Vânătorii de Zmeie este un exemplu perfect, o poveste care se va întipări în minţile şi inimile voastre.

Bogdan

Ofranda

2012-02-08T08:20:00.002+02:00

Iisus are atâtea virtuţi încât, dacă L-aş putea urma doar prin una şi tot ar fi bine. Din când în când, ştiindu-mi slăbiciunea, mă întreb care ar putea fi aceasta. Nu cumva să fie mai puţin decât una! Dar care? Mi-o limpezeşte părintele Arsenie Boca (Talanţii Împărăţiei):

„Desăvârşirea lui Iisus este, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supraomenească în faţa suferinţei.”

Da, cred că asta încerc să învăţ de la El de ani buni. Şi nu mă refer la marile suferinţe în care, oricum, primim un har special pentru a le suporta. Mă gândesc la suferinţa zilnică, pe care ceilalţi aproape nu ştiu că ne-o provoacă: prin tonul vocii, prin nepăsare, prin poruncire aberantă, prin tulburarea cu orice preţ din concentrarea pe care o cere făptuirea unui lucru sau a unei rugăciuni, prin asprimea de a ne impune să trăim după voia lor, nu după ceasul interior în care ne putem face slujirea, oricare ar fi ea, cu bucurie.

Caut să deprind liniştea supraomenească, în stare să coaguleze emoragia de suflet, chiar în clipa când suferinţa cotidiană l-a sfâşiat. Semnul că operaţiunea mi-a izbutit este ţâşnirea bucuriei şi puterea de a ierta imediat, de a iubi mai departe…

Îmi trebuie această linişte, ca să nu simt cu toată intensitatea nisipul nepăsării şi trădării aproapelui, ca să-l împiedic să-mi troienească venele, iar siliciul deşertului să le blocheze mortal. Praful nepăsării tale, frate iubit, soră cu inima leneşă, curge prin vinele mele, transformându-mă într-un deşert al singurătăţii. Doamne, Tu care Te-ai rugat în deşertul Iordanului şi în pustia Carantaniei, vino şi în netrebnicul deşert care sunt şi, prin Cuvântul Tău, ţese-i din nou oazele de Viaţă !

Nu reuşesc să-mi păstrez pacea nici în împrejurări uşoare. Când un prost, care nu poate să fie simplu, încearcă să mă tot înveţe, o mică mânie mă face să îl pun la punct. Nu că eu aş fi prea deşteaptă, dar gândirea lui groasă şi ţâfnoasă mă împiedică să trăiesc cum ştiu eu, ca să-I plac Mirelui. Îmi ia libertatea, îmi înăbuşă respiraţia bucuriei şi a rugăciunii. «Doamne Iisuse, miluieşte-mă» îmi iese îmbrâncit şi stâlcit. Totul este să pot scurta durata mâniei şi să înot puternic spre liniştea supraomenească a Domnului meu.

Nu este uşor de atins. Căci mai sunt pe lume şi cei vicleni, dându-mi târcoale cu discursul lor lunecos, cu retorica diplomaţiei practice. Viclenia este ispititoare, te scoate rapid din situaţii incomode, mai ales când ai imaginaţie; bineînţeles că am căzut în ea, dar nu-mi place să-mi fie arătată viclenia drept mod de a reuşi în viaţă. Nu asta-i virtutea în care vreau să mă îmbrac.

-Plecaţi! Ce căutaţi în templul rugăciunii mele?

Căci mi-o iau, cu pălăvrăgeala lor insinuantă. Desigur, nu sunt mereu în starea rugăciunii, dar şi dacă îmi întrerup o contemplaţie, o dispunere de suflet, deschizându-se către Domnul, din dorinţa mea de a fi mereu cu El, tot frustrată mă simt.

Este orgoliu să gândesc astfel, căci nu sunt Iisus, ca să răstorn tarabe de negoţ, tarabe de gânduri interesate. Şi tocmai fiindcă nu sunt (El suporta să fie îmbrâncit de mulţimi, eu nu pot), îmi pun întrebarea: Cât îndur şi cât arunc lumii înapoi, pentru a nu mă lăsa iarăşi înnămolită de ea?

Mă ajută Maica Siluana: ”Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Dar eu pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine. Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.”

Exact asta nu pot eu, Maica mea!

Departe sunt de Iisus, Modelul meu. Totuşi orice situaţie din viaţă are rezonanţă în anumite gesturi ale Lui, cunoscute din Evanghelii. Reacţiile de primaritate ale psihicului meu, cele care nu trec prin conştient, ci sunt declanşate ca de o alarmă a supravieţuirii, mi s-au impregnat profund de modul Lui uman de alegere, în situaţii tipice. De când am decis virtutea pe care vreau să i-o urmez, liniştea supraomenească, reacţii rapide, inexplicabile să zicem prin buna educaţie, apar anume parcă pentru a mi proteja această virtute, necâştigată încă. Aş vrea ca ea să fie ofranda mea, Doamne.

Liniştea şi bucuria, cele două braţe ale iubirii mele, întinse către Tine!

Recunosc locul şi oamenii printre care mi se cade să fiu (dacă tot trebuie să-mi păstrez bucuria şi când sunt cu ceilalţi), după mulţimea ceasurilor din zi în care îmi este cu putinţă să-i aduc Domnului meu ofranda făgăduită. Şi-mi dau seama, cu adâncă smerenie, că nu pot să-i aştern la picioare nici măcar o singură virtute întreagă, căci liniştea mea, aleasă ca supremă nevoinţă, este doar linişte omenească, departe de aceea pe care ne-a strălucit-o Iisus. Şi liniştea aceasta mică, fără ajutorul Lui, n-ar lumina nici cât o lampă de veioză.

Ce mai ofrandă, când până la urmă, eu sunt cea mai câştigată din ea!

Dar câtă nădejde găsesc în ce spune Maica Siluana: „Nimeni nu transformă pe păcătos în sfânt decât Dumnezeu, la ofranda omului. La Sf. Liturghie este activată în noi preoţia universală, adică acea capacitatea a omului de a se oferi pe sine şi pe toate ale sale lui Dumnezeu ca să le sfinţească. Atunci când ne daţi drumul „cu pace să ieşim” ne trimiteţi preoţi în lume. Toţi participanţii la Sf. Liturghie devin preoţi în lume.”

Ce şansă minunată! Să n-o irosim.

Elena Frandeş

Mărturisire din frigul iernii

2012-02-08T08:14:00.002+02:00

Mi se face părul măciucă. De parcă nu ajunge delirul politic şi social al României de astăzi. Sunt avertizat de propria conştiinţă ca oamenii de zăpadă ar fi pe cale de dispariţie, că nu mai sunt atâtea sănii ca altădată, că internetul a înlocuit vraja copilăriei, jocul şi bucuria.

Mi-aduc aminte, când eram copil, la tot pasul vedeam copii cu sănii. Tata ne trăgea cu săniuţa. Până la magazin, până la biserică, până în parc. Apoi ore şi ore de joacă. Aveam timp de toate, de lecţii, de şcoală, de săniuş. Nu ne-a stingherit nimic în devenirea noastră, nici joaca, nici fulgii iernii, nici şoselele profund înzăpezite. Şi parcă, ca un corolar al anomaliilor contemporane, copiii noştrii nu mai suportă decât schiurile, pârtiile scumpe şi pasiunile luxoase...

Ierni ca acestea au fost multe în copilărie. La fel de grele, cu restricţii de hrană şi de combustibil mult mai profunde, dar niciodată nu ne-am plâns. Nu am schimbat guverne, nu am stat ceasuri întregi pe canalele de ştiri ca să ne fie inoculată ideea că totul e apocaliptic, că iarna înseamnă moarte, boală şi altceva nimic…

Chiar acum îmi trece prin minte o idee ciudată. Legată de propria noastră religiozitate. Mă gândesc la delirul nostru, la extremele noastre, la tot ceea ce văd şi nu înţeleg. La oamenii pe care îi văd în viaţa mea, în biserică, pe stradă, prin lacrimi. Ce ciudaţi pot fi uneori chiar şi atunci când se roagă. Parcă văd doar judecata de apoi, pedeapsa divină şi frica pentru ziua de mâine. Par stingheri, par retraşi, par incapabili de bucurie. Şi mă gândesc la faptul că aceşti copii, care acum au uitat să zidească banalii oameni de zăpadă, vor ajunge mai mult decât atât. Căci dincolo de joacă şi de bucurie, nu există decât depresie, criză şi moarte. Şi peste toate o iarnă tragică şi absolută.

Catalin Dumitrean

Altarul capelei ortodoxe Sfânta Treime din Erlangen, Germania

2012-02-08T08:12:00.002+02:00

Capela ortodoxă din căminul studențesc al Asociației Martin Luther (MaLuBu pentru cunoscători) e locul în care m-am simțit cel mai acasă, în sensul cel mai plin al acestui cuvânt, pe durata celor doi ani în care am studiat la Erlangen. E o capela cu o istorie interesantă și cu un destin pe măsură. Să ne gândim doar că se află în incinta unei instituții protestante, care nu doar că o tolerează, dar o și întreține și respectă. Despre istoria acestei capele poate altă dată. De dragul timpului petrecut acolo și cu destulă nostalgie am editat în seara asta o fotografie a altarului capelei. Am făcut-o într-o seară, pe când capela era goală, după ce tocmai terminasem de zugrăvit.

Paul Siladi

Duminica Ortodoxiei

2012-02-07T09:58:00.003+02:00

Sarbatoarea credintei, jubileul Psaltirii. Sfintele icoane raman in Biserica. Domnul lucreaza. Prima Duminica din Postul Sfintelor Pasti: prilej sa ne bucuram. Suntem invingatori. Cei ce prigonesc icoanele sunt redusi la tacere vazand minunile Domnului. Cultul sfintelor icoane este restabilit, prin pronie divina, la data de 11 martisor 843, pana la Parusie. Este izbanda impotriva tuturor ereziilor. Camasa lui Hristos nu mai este rupta: dreapta credinta invinge prin interventia Dumnezeului celui viu.

Multi martiri, aparatori ai icoanelor, se roaga acum pentru noi. Daca Hristos nu ar fi venit, nici noi nu am fi putut spera la Rai si nici icoane nu am fi pictat. Tocmai Intruparea Fiului lui Dumnezeu reprezinta temeiul cinstirii icoanelor. Cat de dragi ne sunt pozele celor din familie, ale parintelui Arsenie Boca si icoanele tururor aliatilor sfinti din Biserica care triumfa!

Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerand iertare de gresalele noastre, Hristoase Dumnezeule; ca de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca sa izbavesti din robia vrajmasului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu multumire strigam Tie: toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mantuiesti lumea.

O nouă apariție editorială a părintelui Karl Christian Felmy

2012-02-07T09:23:00.003+02:00

Despre Karl Christian Felmy am mai scris în câteva rânduri (un interviu despre convertirea sa cu pr. Picu Ocoleanu, traducerea unui interviu al său cu prilejul publicării în limba bulgară a cărții sale despre Teologia ortodoxă contemporană). Am tradus o conferință a sa despre „Uzul rațiunii și viața din Sfânta Liturghie”, publicat în revista Tabor, care poate fi citită integral pe site-ul Centrului Bisericesc de la München. Despre acest important teolog luteran convertit la ortodoxie, acum diacon al Bisericii Ruse (cu numele Vasili) voi mai scrie aici (am facut cu dansul un interviu destul de lung in vara lui 2011, pe care sper sa il pot publica în curând).

Acum vreau doar să dau de știre că lucrarea sa despre teologia ortodoxă contemporană ce s-a bucurat de o largă popularitate și care în românește a fost tradusă sub titlul „Dogmatica experienței ecleziale” (Deisis, 1999) a apărut într-o nouă ediție, actualizată și revăzută la Lit Verlag, cu titlul Einführung in die orthodoxe Theologie der Gegenwart. Fragmente din carte pot fi citite pe Google Books. Sper să-i pot face cât de curând o prezentare mai amplă.

Paul Siladi

Duhul pierdut al Scripturii

2012-02-07T09:15:00.001+02:00

Predica de pe Munte este manifestul creştinismului. Nici o altă pagină nu este mai răscolitoare şi, în acelaşi timp, mai reprezentativă pentru mesajul social al Evangheliei. Părinţii Bisericii au numit-o summa Evangelii, codicele Împărăţiei lui Dumnezeu sau regula de viaţă a creştinismului.

În Predica de pe Munte, resorturile cele mai evidente ale existenţei lumii sunt negate iar sistemul ei de valori este răsturnat. Omenirea este pusă în faţa raţiunilor sale de a fi şi a adevăratului ei destin. Peştera filozofului este părăsită şi toate se arată limpede în lumina soarelui. Fericiţi sunt cei săraci, şi nu cei avuţi, cei care acum plîng, şi nu cei care se bucură cîştigînd această lume, cei ce flămînzesc, şi nu cei ce se îmbuibă cu nepăsare şi indecenţă, cei prigoniţi, şi nu prigonitorii, cei ce flămînzesc şi însetează după dreptate, iar nu cei care dispun de ea după pofta lor strîmbă. Nu este nici o fericire să ai putere discreţionară, să aduni averi, să stăpîneşti peste aproapele tău – iată ierarhiile lumeşti spulberate în cîteva cuvinte. Şi de partea cealaltă: iertaţi, iubiţi, binecuvîntaţi, rugaţi-vă, căutaţi-l pe Dumnezeu – iată sursa fericirii, odihna, jugul cel bun şi povara cea uşoară.

Pînă la cuvintele predicii de pe Munte, omenirea a trăit într-o chinuitoare confuzie: a căutat fericirea tocmai în ceea ce-i provoca suferinţă, a rîvnit la odihnă, dar şi-a luat asupra sa poveri tot mai mari, juguri apăsătoare. Iisus a venit pentru a restabili adevărul: „Adevărat, adevărat, zic vouă.” De nenumărate ori au răsunat aceste cuvinte, îndreptînd ce era strîmb, descoperind ceea ce era ascuns, eliberîndu-ne din închisoarea închipuirilor omeneşti, „dovedind nebună înţelepciunea acestei lumi”, cum spune Pavel, şi propovăduind în schimb „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”.

Neîndoielnic, chiar şi astăzi cuvintele lui Iisus ar putea schimba lumea din temelii. Dar mai credem oare noi în cuvintele Sale? Un mare teolog contemporan, părintele G. Florovski, vorbea de duhul pierdut al Scripturii în abordările teologilor moderni. Nu cumva duhul Scripturii s-a împuţinat şi în viaţa noastră, poate chiar şi în Biserică?

Ni s-a zis „nu judecaţi”, dar am umplut lumea de tribunale şi de închisori. Am fost îndemnaţi să dăm cu împrumut celui ce cere şi fără a aştepta nimic în schimb, dar ne împrumutăm de la bănci şi de la cămătari (inclusiv în Biserică!). Cuvîntul lui Dumnezeu ne interzice să jurăm, dar noi jurăm cu mîna pe Cuvîntul lui Dumnezeu. Ni s-a predicat sărăcia, umilinţa şi cinstea, dar pretutindeni au trecere mărirea, lăcomia şi parvenitismul. Smintit de luxul văzut la Vatican, bietul Luther scria cîteva cuvinte, la care, cu iertare să-mi fie, ar trebui să ia aminte şi mitropoliţii noştri: „O, Hristos al celor săraci, umili şi desculţi, ce ruşine aceste alaiuri împărăteşti pentru locţiitorii tăi, ce ruşine această curte papală cu mii de slujitori din care şi a suta parte ar fi prea îndeajuns.” Degeaba au fost judecaţi cărturarii şi fariseii cu cuvintele grele ale Mîntuitorului, că noii farisei au umplut iarăşi lumea de făţărnicie şi formalism, lăsînd la o parte „judecata, mila şi credinţa”.

E nevoie, în Biserică şi în lume, de o grabnică recuperare a duhului pierdut al Scripturii, fără de care nu există viaţă în Hristos. Evanghelia nu este un document istoric, ci manifestul cel mai viu al credinţei ortodoxe, cuvîntul după care trebuie să trăim. Ceea ce a predicat Hristos, trebuie strigat de pe case – aşa ne îndeamnă Scriptura. Altfel, mi-e teamă că oricît de măreaţă va fi viitoarea „catedrală a neamului”, ea nu va mai avea a servi decît la slujba îngropării noastre spirituale.

Ioan Florin

Viaţa oarecare a pustnicului Sofronie cel cu un picior de lemn

2012-02-07T09:10:00.003+02:00

Cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat la 20 de ani a fost acela că am primit o slujbă de redactor la un cotidian din Iaşi. E drept că era ultimul post în schema redacţiei, cel de responsabil al rubricii de religie, dar cum n-aveam de-ales m-am pus de îndată pe treabă: am prins a citi vieţile sfinţilor, ca să alcătuiesc calendarul zilei, m-am interesat de sărbători şi chiar m-am abonat la un periodic bisericesc din care copiam fragmente de predici. Într-o zi, cineva mi-a dat un pont din care ar fi putut să iasă un material de pagina întîi: spuneau unii că în preajma unui schit din Munţii Neamţului trăia un pustnic care avea darul de a face minuni. Amicul care binevoise a mă informa mi-a dat adresa schitului, inclusiv o schiţă de mînă cu împrejurimile şi locul aproximativ unde sălăşluia sfîntul – căci negreşit era vorba de un om sfînt. Am plecat chiar a doua zi, înarmat cu un reportofon şi un aparat de fotografiat, nerăbdător să cunosc un asemenea personaj, mai ales că eram sătul pînă peste cap de fandoselile clerului de la episcopie, pe care trebuia să-l frecventez pentru documentarea mea religioasă.

După ce am rătăcit ore bune prin rîpile din preajma schitului cu pricina, am ajuns mai mult din întîmplare la bordeiul pustnicului pe care îl căutam. M-a întîmpinat un om bătrîn, dar încă voinic, cu faţa veselă şi luminoasă, în pofida înfăţişării sale complet sălbăticite: puţinul păr care îi mai rămăsese pe cap îi atîrna cum se nimerea, în laţe lungi şi răsucite la capăt, prin barba cîlţoasă se întrezăreau fire de rumeguş şi aşchii de lemn, iar haina cusută din petice diferite, peste care era încins cu o centură militară, cu greu mai aducea a sutană călugărească. Cînd m-a văzut, bătrînul a scos un strigăt de bucurie, a aruncat toiagul din mînă şi s-a repezit pur şi simplu să mă îmbrăţişeze. Atunci am văzut că era şchiop, mai exact avea un picior de lemn, care totuşi nu părea să-l incomodeze prea mult.

M-a poftit să mă odihnesc pe un trunchi de copac, timp în care a dat fuga în chilie şi s-a întors cu nişte ridichi şi o felie de pîine, punîndu-mi-le înainte şi scuzîndu-se că nu are altceva mai bun. Vorbea încontinuu, fără şir, agitîndu-se în jurul meu. A dat iar fuga, şontîc-şontîc, şi s-a întors cu un pahar de apă îndulcită cu zahăr. Nu părea curios să afle ce căutam la el, dar văzînd aparatele şi aflînd că sunt ziarist s-a arătat foarte interesat de noutăţile din lume. Cu fiecare întrebare creştea însă şi dezamăgirea mea: venisem să-l cunosc pe omul lui Dumnezeu, iar acesta turuia întruna şi mă întreba: cine va cîştiga alegerile? ce părere am despre Petre Roman? cît mai costă pîinea? se mai găsesc măsline verzi, din acelea mari? ş.a.m.d. După un timp mi-am dat seamă că n-am s-o scot la capăt cu bătrînelul acesta limbut, aşa că am aşteptat un prilej bun şi, pe ocolite, cu vorbe – zic eu – bine meşteşugite, amintind de folosul cunoaşterii vieţilor unor părinţi duhovniceşti şi aşa mai departe, am îndreptat discuţia spre ceea ce mă interesa: viaţa lui de pustnic, faptele şi învăţăturile de care mirenii se pot folosi spre mîntuirea lor.

Care fapte? s-a arătat mirat. Aşadar, am auzit şi eu? Sau poate am vorbit mai înainte cu stareţul? Foarte bine, el n-are nimic de ascuns, pot să-l „dau” la ziar. Nevastă-sa nu mai trăieşte, iar fata e la casa ei. „Care nevastă?” Nevastă-sa, soţia, că a fost însurat. Uite cum e povestea. În tinereţile sale a iubit mai întîi de toate mînăstirea. I-au plăcut slujbele şi pravila aspră. Abia aştepta să termine ascultarea şi să se întoarcă la chilia sa, să citească în taină Paraclisul, să bată metanii şi să se îndulcească de cuvîntul Proloagelor. După un timp a primit schima, vorbea numai cîteva cuvinte pe zi şi se hrănea doar cu legume şi seminţe uscate. Dar s-a avîntat prea mult, a vrut să se asemene sfinţilor părinţi şi vrăjmaşul a adus asupra lui o încercare grea. Mai vreau apă cu zahăr? Nu, nu mai voiam. Aşadar, într-o iarnă s-a semeţit şi n-a vrut să-şi mai facă foc în chilie. A degerat în asemenea hal încît doctorii au trebuit să-i taie un picior şi trei degete de la o mînă. „Piciorul ăsta, de sub genunchi, şi ăstea trei degete de la mîna stîngă. Noroc că de la mîna stîngă!” Dar asta n-a fost nimic faţă de ispita care a urmat: l-au alungat din mînăstire. Poate că am auzit de decret. L-au scos cu decretul din ’59, că nu era destul de bătrîn ca să rămînă în mînăstire. I-au scos pe toţi cu miliţia şi i-au obligat să intre în cîmpul muncii. Din mănăstire au făcut silozuri pentru un ceape. Pe el, pentru că era infirm, fără un picior, l-au angajat paznic la spitalul din Tîrgu-Neamţ. Era încă tînăr, s-a trezit aruncat în lume, n-a putut lupta cu ispitele. Era aşa, ca mine. Am treizeci? Nu am? Ei bine, el avea treizeci. S-a însurat cu o infirmieră din spital şi a făcut un copil, o fată. „Uite frate Sofronie că ai nevastă şi copil”, a căzut el pe gînduri. „Acuma trebuie să-ţi creşti copilul, aşa cum face orice mirean.” A rămas cu ei paisprezece ani. A muncit pe rupte şi i-a făcut fetei o situaţie. Şi-a văzut de treabă, mai „ieşea” uneori cu băieţii, dar în casa lor a fost pace, înţelegere şi rugăciune. La o vreme i-a spus femeii: „Tu ştii că eu sunt călugăr şi că am greşit. Pînă m-oi întoarce, ăsta e patul tău, iar eu oi dormi pe jos.” Cînd a considerat că le-a pus pe toate în rînduială, s-a întors la mînăstire. Acum se puteau întoarce, erau alte vremuri, nu se mai aplica decretul, dar noul stareţ nici n-a vrut să audă de el. „Ce călugăr eşti tu, cu nevastă şi copil în lume?” „Blagosloviţi şi iertaţi, părinte stareţ, am greşit.” „Ţi-ai făcut de cap o viaţă-ntreagă.” „Mă căiesc, părinte stareţ, daţi-mi canon.” „N-ai loc aici.” „Măcar primiţi-mă ca pe un frate simplu.” „N-am chilii.” „Atunci, daţi-mi blagoslovenie să mă duc în pădure.” Era pădure acum douăzeci de ani, nu ca acum, că au tăiat-o şi au furat-o pe toată. Nu era nici drumul, nimic, era numai pădure, cît vedeai cu ochii. „Aşadar, daţi-mi blagoslovenie să mă duc în pădure.” „Du-te-n pădure.” „Bucuria mea cînd am auzit. El o fi crezut că scapă de mine, dar eu am şi plecat: aşa, cu hainele de pe mine. Am umblat prin toate rîpile pînă am găsit un loc bun de bordei. Ştiam de la bătrîni cum se caută un loc bun. Ştii ce-i trebuie unui bordei bun? Să-ţi spun eu: una la mînă, să fie ferit de oameni; doi, să fie la soare; şi trei, să aibă apă pe-aproape – uite-aşa, ca aici. Acum au făcut drum la schit, dar înainte era numai pădure – uite-aşa fojgăiau jivinele, uite-aşa… Era pădure, nu ca acum, că acum au furat-o toată ăştia cu gaterele. Taie şi iar taie. Am auzit că o taie pe toată şi o duce la nemţi. O fi adevărat?”

Nu ştiam dacă era sau nu adevărat, în schimb era foarte adevărat că de reportajul meu, cu pustnicul făcător de minuni, pentru care mă învoisem două zile de la serviciu şi încasasem deja un avans substanţial, se alesese praful. Aşa mi se părea. M-am gîndit că am încurcat locurile, că am ajuns poate în altă parte. Personajul, oricît aş fi tras de el, nu avea legătură nici cu subiectul pentru care venisem, nici cu omul sfînt de care-mi vorbise amicul meu.

Cînd a văzut că mă pregăteam să plec, bătrînul s-a oprit din turuit şi a dat iar fuga în chilie. De data aceasta s-a întors cu o carte destul de groasă, învelită într-o hîrtie de ziar îngălbenită de vreme. Mi-a întins-o cu un aer foarte grav. „Uite, poţi să dai la ziar din cartea asta, e foarte bună. Eu mai am una. Ai auzit de Pateric?” Nu, nu auzisem. „Ei, sunt multe paterice, dar Patericul Egiptean e cel mai bun.” Într-o clipă, am recapitulat în minte tot ce-mi evoca Egiptul: piramidele, Nilul, comorile Luxorului… Nu reuşeam nicidecum să încadrez cartea bătrînului pustnic. „De ce egiptean?” „Aşa-i zice, de la pustia egipteană unde s-au nevoit părinţii. I-auzi ce zice aici.” Mi-a luat cartea din mînă şi a deschis-o la întîmplare. „Uite ce zice: De va vrea omul cu adevărat, de dimineaţă pînă seara poate ajunge la măsura sfinţeniei.” Vezi aici înţelepciune? Hai, ia cartea şi să dai la ziar din ea…”

I-am mulţumit pentru dar şi, la despărţire, mai mult din politeţe, l-am întrebat ce să-i aduc dacă voi mai veni pe-acolo. „Erau pe vremuri nişte cutii de tablă, cu măsline verzi, din acelea mari.” Să-i aduc nişte măsline din acelea, dacă se mai găseau de cumpărat.

M-am întors la Iaşi fără prea mult entuziasm. Nu numai că n-am „dat la ziar” din Pateric, dar a trebuit să treacă o bună bucată de timp pînă să ajung să-l răsfoiesc, apoi să-l citesc uluit din scoarţă-n scoarţă, să-l învăţ aproape pe de rost, iar în anii din urmă să îngrijesc la Polirom o nouă traducere românească a sa . De unde această fascinaţie pentru Pateric? Mai întîi de toate, pentru că Patericul este cartea cea mai anti-teologică. La polul opus al celei mai „sublime” teologhisiri, se află răspunsul candid şi absolut al părinţilor pustiei: „Nu ştiu.” Iar gîndirea teologică se desăvîrşeşte abia cu acest răspuns. Dar Patericul este fascinant şi prin aceea că, aparent, nu Dumnezeu este subiectul sutelor de apoftegme, ci pitoreştii săi vecini: călugării pustiei. Nimeni nu vrea să vadă îngeri sau să-l vadă pe Dumnezeu, toţi vor să-şi vadă păcatele. Cum să te rogi? Cum să posteşti? Cîţi pesmeţi să mănînci? Cum alungi duhul curviei? Să ai îndrăzneală cu fraţii? Cînd să taci şi cînd să vorbeşti? – iată cu ce-şi bat capul vecinii lui Dumnezeu, nu cu ipostasurile şi esenţele „elinilor” de la Alexandria. Prin aceasta, bună parte din Patericul egiptean este tot atît de universală, pe cît este căutarea virtuţii şi a experienţei ascetice, indiferent de religie. În sfîrşit, nu cred să mai existe vreo carte în care oamenii lui Dumnezeu să mai alcătuiască o asemenea adunătură pestriţă ca-n Pateric. Ţărani şi dregători, filozofi şi analfabeţi, tîlhari pocăiţi, negustori scăpătaţi, sfinţi şi desfrînate, monahi de toate soiurile – toată această gloată într-o încleştare decisivă cu demonii ei. Poţi s-o contempli, sau să o studiezi ca pe un tablou excepţional al tipologiilor umane, sau doar să te înduioşezi de ea, dar nu poţi să-i înţelegi sublimul decît dacă, recunoscîndu-te într-unul sau altul din personaje, alegi să te arunci şi tu în această stihie, care este căutarea mîntuirii.

Dar toate acestea aveam să le aflu, aşa cum spuneam, mult timp după vizita mea la pustnicul din Munţii Neamţului. M-am întors acasă cu Patericul Egiptean – şi acesta a fost începutul. Am şi acum exemplarul primit atunci. E dezlipit şi murdar, plin de sublinieri şi note, dar îl păstrez ca pe o relicvă scumpă.

Cît despre reportajul meu, l-am scris în cele din urmă, însă cu greu, după ce am rescris zeci de variante, pentru că nici eu nu ştiam foarte bine ce vreau să spun. Nu era nimic spectaculos, aşa că l-am intitulat, destul de neinspirat, „Viaţa oarecare a pustnicului Sofronie cel cu un picior de lemn”. Redactorul-şef nici măcar n-a catadicsit să-l răsfoiască. I-a fost de-ajuns să-i citească titlul, ca să mi-l arunce înapoi. „Ce articol e ăsta? Pe cine naiba crezi că interesează viaţa oarecare a nu-ştiu-cui?” În definitiv avea dreptate, chiar dacă eu cred şi astăzi că era un articol destul de bun faţă de multe altele care apăreau pe atunci în ziarul lui.

Ioan Florin

Doi hoți și-un popă

2012-02-07T09:00:00.002+02:00

Lui Florin Lăzărescu, fratele meu, care într-o vreme mă tot întreba ce mai scrie în Biblie

Pe un ger de crapă pietrele, un preot așteaptă o ocazie, într-o răscruce la marginea unui sat. Își tot trece gentuța de pe un umăr pe altul, tropăie în loc, să-și dezmorțească picioarele, își freacă brațele, își suflă în pumni. Din cînd în cînd se oprește, își șterge ochii și privește nemișcat în lungul drumului, poate apare ceva. Stă de două ceasuri. E a treia zi de Crăciun, după-amiază, trec rar mașini. Unde mai pui că drumurile sînt înzăpezite. Cîte unul l-ar lua, dar, după semnele pe care le face, ori n-are loc, ori merge pe-aproape, în satul vecin.

Din senin se ivește un gip negru, cu farurile aprinse, spulberînd zăpada sub roți. Părintele dă să ridice mîna, dar se răzgîndește. Ce gip de pe lumea asta ar culege de pe drum un popă înghețat, a treia zi de Crăciun? Dar uite că se înșală. Gipul încetinește și oprește sub nasul său. Prin geamurile fumurii nu se vede nimic, dar portiera din spate se deschide de-o palmă și cineva dinăuntru răcnește:

– Hai, popo, că îngheață mașina!

Părințelul apucă gentuța și dă să urce, însă înlemnește cu piciorul în prag. De pe bancheta din spate, un rotweiller uriaș saltă capul și îi aruncă o privire plictisită.

– Hai, că nu-ți face nimic! îl încurajează glasul dinăuntru. Max! Max, cuminte! Și ca să fie mai convingător, un pumn aterizează în ceafa lui Max, care pune instantaneu capul pe labe. Părințelul ezită o clipă, apoi face repede o cruce și urcă în mașină. Trage portiera și se așază pe marginea banchetei, să-l deranjeze cît mai puțin pe Max. Prevăzător, plasează gentuța între el și cîine, apoi oftează și caută la binefăcătorii săi. La volan e un individ mătăhălos, tuns periuță și cu ceafa groasă plină de tatuaje. Pe locul din dreapta stă un ins pirpiriu, cu un fular roșu aruncat împrejurul gîtului.

– Mulțumesc că ați oprit! șoptește părințelul, cu glasul degerat. Stau de două ceasuri.

– Ce-ai spus? Zi-i mai tare! strigă mătăhălosul și dă muzica mai încet.

– Ziceam că vă mulțumesc că ați oprit.

– Las’ că vedem noi cum ne mulțumești, se hăhăie mătăhălosul. Nu-i așa, Clanță? Și îi aruncă o privire pirpiriului. Apoi se întoarce vesel: Ce-ai în gentuță, măi, popo? Vreo sticloanță, ceva? Ia scoate-o aici, la băieți!

– N-am nici o sticloanță, pe cuvînt, se scuză părintele. Dacă aveam, vă dădeam. Dar nu vin de la pomană.

– Da’ de unde vii, popo? De la femei? hăhăie din nou mătăhălosul. Pufnește și Clanță.

– Chiar de la o femeie vin, rîde părintele. O femeie bolnavă, săraca, m-a chemat să-i citesc o rugăciune.

– Da’ de ce n-a chemat doctoru’, dacă-i bolnavă?

– Păi chiar doctoru’ i-a zis să mă cheme pe mine. E rău tare, are un cancer.

– Și dacă are cancer, ce să-i mai faci tu? Că n-o mai vindecă nici dracu’.

– N-o mai vindecă nimeni, aprobă părintele. I-am citit și eu de ieșirea sufletului, să moară mai repede.

Mătăhălosul aruncă o privire în oglinda retrovizoare, să vadă dacă popa glumește.

– Cum adică să moară mai repede?

– Să moară, să nu se mai chinuie, explică părintele. Că n-are nici cine să-i dea o cană de apă. Bărbatu-său e la muncă, iar fie-sa e măritată la Scoposeni, nu stă cu ea.

– Cum să nu se mai chinuie? nu înțelege mătăhălosul. Eu n-am mai auzit asta. Păi nu mai bine îi citeai o rugăciune de sănătate?

– Ce sănătate, că e gata, săraca, e numai oase. Nici viu, nici mort. Numai sufletul de ea. Se chinuie degeaba. I-am citit de ieșirea sufletului. Scrie și în Biblie. Cînd stă omul să moară, sufletul nu vrea să iasă, se chinuie acolo, parcă îi pare rău. Și atunci citim de ieșirea sufletului.

– Serios? se miră mătăhălosul. N-am mai auzit asta. I-auzi, Clanță!

Clanță n-are chef de poveștile popii. Se tot uită pe geam, la cîmpul acoperit de zăpadă și la plopii uscați din care își iau zborul stolurile de ciori. Părințelul trage cu coada ochiului la Max și e mulțumit să-l vadă moțăind cu botul pe labe.

– Ia uite! strigă dintr-odată mătăhălosul. Din satul ăsta era Butoane. Nu, Clanță? Parcă din Grajduri era Butoane… Ai auzit, popo, de Butoane?

– N-am auzit.

– Butoane! insistă mătăhălosul. Cînta el la nunți… La acordeon. Păi nu era nuntă fără Butoane, cum n-ai auzit? O murit și el anu’ trecut, tot de cancer.

– Se poate, nu-i cunosc eu pe toți, se scuză preotul.

– Butoane, Butoane! îl caină mătăhălosul. Băi, frate, ce le mai zicea Butoane la burdufu’ lui! Om bun, părinte! Să vezi lume la înmormîntare! Și Butoane – cu acordeonu’ pe chept, că așa o vrut băieții lui. Așa l-o dus în biserică, rîde mătăhălosul. E voie?

– Ce să fie voie?

– E voie să-l ducă așa, cu acordeonu’ pe chept?

– Păi de ce să nu fie voie?

– Nu știu. Întreb și eu. Cu acordeonu’ în biserică? Nu-i păcat?

– N-are nimic, face părintele. Ce, sfinții nu cîntau și ei?

– Nu chiar? se amuză mătăhălosul. La ce cîntau?

– La de toate. Era așa, explică părintele, ca un fel de formație. Scrie și în Biblie.

– Nu glumești? I-auzi, Clanță!

Mătăhălosul schimbă cd-ul, întredeschide geamul și își aprinde o țigară. Fredonează o manea, apoi caută în oglindă chipul părintelui, care, moleșit de confortul mașinii, e gata să ațipească.

– Auzi, părinte, aruncă mătăhălosul, slobozind prelung fumul, da’ tu știi ce sîntem noi?

Clanță îi aruncă o privire, dar mătăhălosul i-o taie scurt:

– Lasă, băi, să vedem ce zice. Știi ce facem noi?

– Da’ de unde să știu? ridică din umeri părintele.

– Noi sîntem hoți. Spargem case.

Și așteaptă să vadă efectul asupra părintelui, dar acesta nu spune nimic.

– Nu-i păcat? rînjește el în oglinda retrovizoare.

– Ce case? spune părintele, parcă neînțelegînd.

– Case, părinte. Case de barosani. Luăm tot ce găsim, bani, aur, plasme. E păcat, nu?

– Depinde, face părintele, după ce se gîndește un pic. Nu-i păcat, dacă dați și la alții.

– Cum așa? ridică mătăhălosul din sprîncene. Păi nu-i totuna?

– Nee, nu-i totuna. În Biblie este o poveste cu un patron, dacă vreți, v-o spun.

Mătăhălosul dă muzica mai încet.

– Ce patron?

– Un patron de la un angro. Și la angro angajase un magazioner.

– Așa, și? e curios mătăhălosul.

– Și aude magazionerul că patronul o să-l dea afară. Ori că nu mai avea bani de salarii, ori că voia să aducă pe altul, treburi din astea. Și ce se gîndește magazionerul. Măi, dacă mă dă ăsta afară, rămîn pe drumuri. Ia hai să mă pun bine cu unul, cu altul, să am la cine apela cînd n-oi mai avea serviciu.

– Corect, observă mătăhălosul.

– Și ce face magazionerul? Cheamă pe unul care tocmai luase marfă de la el. Măi, zice, cît orez ți-am dat ție? Zece saci, zice acela. Bun, face magazionerul, uite te trec aici cu opt, să nu zici că-s băiat rău. Cheamă pe altul. La fel. Tu cît ulei ai luat luna trecută? O sută de kile. Bun, scriem aici 70, ca să mă ții minte…

– I-auzi, frate! rîde mătăhălosul. Tare magazioneru’. Și nu l-a prins?

– Ei, l-a mirosit patronul, da’ pînă la urmă l-a iertat. Că acuma, știți cum merge treaba, avea și el prieteni care îl ajutau. Și i-a zis patronul, măi, nu te mai dau afară, da’ să nu mai faci.

– Băi, ce s-a sucit patronul! Tare magazioneru’, se entuziasmează mătăhălosul.

– Păi da. De-aia vă spun. Că scrie la Biblie: să nu furi. Iar cine fură să dea și la alții.

– Am dat și noi, părinte, se apără mătăhălosul. Clanță, cît am dat la Sfînta Paraschiva, la Mitropolie? Păi ultima oară am lăsat mulți bani, că a zis un părinte că trebuie material din Grecia pentru niște veșminte noi la Sfînta.

– Nu trebuie, are Sfînta veșminte.

– Cum așa?

– Vă spun eu că are. Pe puțin două dulapuri, și de vară, și de iarnă. Nu-i mai trebuie.

– Bun, face mătăhălosul, și atunci cui să dăm?

– Păi dați și voi la cine a zis Iisus. Că tot aşa, scrie în Biblie, au venit nişte hoţi la Iisus şi l-au întrebat ce să facă cu banii.

– Ce hoți? Păi nu se temea de Iisus?

– Hoți-hoți, domnule. Nu se temeau, că Iisus era prieten cu hoții. Şi Iisus le-a zis, măi băieţi, luaţi şi voi vreo doi porci şi o maşină-două de cartofi pentru un spital, portocale şi jucărele pentru copiii bolnavi de sida, apoi vedeţi ce mai trebuie la căminul de bătrîni şi, să nu uit, duceţi nişte ţigări la puşcăriaşi, că acolo e tare greu de ţigări. Pe urmă mai vedeţi voi, pentru că unde nu este astăzi greu…

Mătăhălosul ascultă cu gura căscată. S-ar întoarce la părinte, dar trebuie să țină drumul.

– Aşa a zis, şi de puşcăriaşi?

– Cum să nu, întărește părintele. Păi și Iisus a fost la pușcărie și n-a mers nimeni la el. Scrie în Biblie.

– Parcă numai de ţigări e greu la puşcărie, oftează mătăhălosul. E greu de toate acolo. E greu şi la puşcărie, e greu şi în lume, se caină el. Auzi, Clanță, ce zice părintele.

– Mai dă-l, măi, dracului! se stropșește Clanță și își caută de privitul pe geam.

După vreo cinci minute ajung în oraș. La prima intersecție, părintele spune că ar vrea să coboare. Își ia gentuța, apoi se caută prin buzunare.

– Cît trebuie să vă dau?

Mătăhălosul îl privește lung în oglindă ca și cum n-ar înțelege.

– Ce să-mi dai?

– Că m-ați luat. Cît trebuie să vă dau? repetă părintele.

– Nu trebuie să-mi dai nimic.

Apoi se gîndește o clipă și adaugă moale, cam cu jumate de gură:

– Adică ar trebui să-mi dai două pălmi pentru cum am vorbit cu matale.

Preotul dă din mînă, lasă, mai zice un mulțumesc și un Doamne ajută înainte de a închide portiera, apoi traversează și dispare printre blocuri, în timp ce gipul pleacă mai departe spulberînd zăpada sub roți.

Ioan Florin

Fiul risipitor

2012-02-06T11:24:00.007+02:00

Am risipit diamantele, Tata! Am pierdut Mostenirea. Sunt fiul Tau, te rog, iarta-ma!

Sunt sarac si caut apa, dar nu o gasesc: stiu insa ca Tu nu ma vei parasi (Isaia 41, 17). Ciob sunt eu si fir de nisip. Tu insa esti aici pentru mine in toata slava (Isaia 33, 21). Mortii Tai vor trai si trupurile lor vor invia. Tu ne pregatesti un Ospat, noua, risipitorilor. La Cina iubirii ne inviti si Te bucuri de intoarcerea noastra. Tu vei inlatura moartea pe vecie. Revarsa pacea Ta peste noi, ca sa ne putem veseli de mantuirea Ta.

Am petrecut in patimi, dar vreau sa ma intorc la Tine, Tata! Am cheltuit talantii, dar vreau sa ma bucur de prezenta Ta. Pe Tine Te voi binecuvanta in toate zilele. De azi, voi pune Ierusalimul ca inceput al bucuriei mele (Psalmul 136, 6). Renunt la desfranari. Inaintea ochilor mei va fi numai Domnul, binecuvantarea mea. Nu mai risipesc timpul. Pretuiesc Psaltirea, fantana care imi astampara setea.

Ajuta-ma, Tata iubitor, sa imi pastrez limpezimea mintii. Te slavesc, cel mai bun Parinte! Alesii Tai sunt partenerii mei de mantuire. Da-mi rabdare, multa rabdare. Acum o alta risipire ma pandeste: izbaveste-ma de secularizare! Arca mantuirii mai are locuri. Imbarca-ma in locuri sigure. Raspunsurile vin de la Tine, Parinte al luminilor.

Am renuntat la petreceri, acum postim impreuna cu Tine. Ne bucuram cu Tine, ca sa traim vesnic cu Tine. Milostenia Ta nu e suspicioasa. Tu niciodata nu Te temi ca dai celui ce are deja sau ca dai prea mult. Ajuta-ne sa respiram duhovniceste, sa nu mai risipim harul! Multumim pentru Sfintele Taine, daruru duhovnicesti pentru inima smerita. Iar Tu ni le dai fara sa le meritam in vreun fel (Sf. Ioan de Kronstadt). In loc sa ne pedepsesti pentru pacatelele din fiecare zi, din fiecare minut, Tu ne ierti!

Nu mai risipim secundele de gratie. Vrem sa mergem pe calea cea imparateasca. Desi suntem netrebnici, numara-ne in obstea celor mantuiti. Scapa-ne de boala apatiei si reda-ne bucuria duhovniceasca. Ajuta-ne sa ii compatimim pe cei suferinzi, sa ii mangaiem pe cei intristati, sa ii invatam pe cei ignoranti, sa aducem pe calea cea dreapta pe cei rataciti. Ne rugam pentru cei ce nu stiu sa se roage, pentru cei ce nu au cine sa se roage pentru ei si pentru cei ce nu s-au rugat niciodata.

Harul Tau inmultit sa dea rod in noi, Doamne. Da-ne intelepciune, ca sa luminam ca soarele (Daniel 12, 3), pentru a trezi din somnul risipirii si pe cei de langa noi.

Eu nu pot trăi fără Tine, Doamne !

2012-02-06T08:40:00.002+02:00

Domnul meu, astăzi îmi plec genunchii inimii mele la Sfintele Tale picioare mai mult ca oricând.

Sufletul mi-e pustiit, vânt şi viscol greu a cuprins inima mea, nici un mădular al trupului meu nu-şi mai găseşte odihna, lacrimile udă obrajii mei ca o ploaie rece de toamnă, greutatea păcatelor mele apasă mai rău ca oricând.

Vino Iubitul Meu Iisus, i-a sufletul meu în braţele Tale, nu-i mai da drumul nicicând, Fă ca picioruşele Tale Sfinte să fie odihna mădularelor mele. Mi-e sete de pacea Ta şi nu o găsesc nicăieri. M-am rătăcit Dragul meu şi nu Te găsesc nicicum. Ieşi în căutarea mea, întinde mâna Ta spre mine, du-mi paşi pe calea Ta. M-am pierdut, Doamne! Nu e lumină în jurul meu, simt o umbră grea în sufletul meu. E goliciunea inimii mele!

Acum ştiu, Domnul meu! Eu nu pot trăi fără Tine, nebună am vrut să fug de Tine, dar oriunde m-am ascuns îmi era şi mai dor de Tine. Te-am părăsit, Doamne! Tu să nu mă părăseşti! Adu-mă înapoi Acasă! Să-mi plec capul pe genunchii Tăi, mâna Ta cea Dulce să mângâie creştetul meu, să nu Te mai pierd Domnul meu, nimeni să nu mi te mai ia, să nu-mi mai fie nici frig, nici sete, să încălzeşti inima mea cea sfârşită, să nu mă mai laşi nicicând, să-mi spui că acum totul s-a terminat, că nimeni nu va mai sta între noi. Nici vifor, nici iarnă, nici ploaie, nici vânt ci-n veşnicie vom sta amândoi!

Maria

Mitropolitul Athanasios Papas va conferenţia, marţi, la Constanța

2012-02-06T08:33:00.001+02:00

Marţi, 7 februarie, începând cu ora 17.30, Mitropolitul Athanasios Papas va susţine la Casa de cultură a Sindicatelor din Constanța, conferinţa cu tema „Contribuţia diacronică a culturii elene în arta europeană”.

Manifestarea este organizată de către Arhiepiscopia Tomisului şi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei” din cadrul Universităţii „Ovidiu” din Constanta.

Prof. Dr. Athanasios Papas este mitropolit de Halkidonos (Calcedon). Profesor la catedra de Arheologie şi Artă Creştină a Școlii de Teologie din Haliki, doctorand al Universităţii din Munchen, mitropolitul Athanasios este membru al Sinodului Ecumenic, preşedinte şi membru al unor sinoade şi comisii ale Patriarhiei Ecumenice. De asemenea, este autorul a numeroase cărţi şi studii dedicate, în special, arheologiei şi artei creştine.

JULEA WARD – CONSTIINTA CRESTINA IN ACTIUNE

2012-02-06T08:29:00.001+02:00

Cu siguranta ca majoritatea dintre d-tra nu ati auzit sau citit despre Julea Ward, si cu siguranta nici nu veti auzi sau citi despre ea decit in materialele noastre.

Motivul este ca Julea Ward nu e o vedeta lumeasca sau un supermodel care pozeaza in pozitii seductive pentru a atrage atentia barbatilor sau pentru a i se afisa pozele in tabloide. Nici pe departe. Dimpotriva, Julea Ward este un exemplu contemporan al constiintei crestine in actiune. O tinara al carei caracter se asemuieste modelelor de viata morala mentionate in Biblie, in primul rind Estera, Daniel, Iosif, ori alte personalitati care si-au pastrat puritatea mintii si a trupului in mijlocul unei generatii de oameni imorali.

O tinara crestina de culoare din Michigan, credinciosia si devotamentul pe care ea le-a dovedit in confruntarea cu presiunile universitatii i-au dat cistig de cauza intr-un tribunal federal de recurs din Cincinnati, Ohio. Intr-o decizie unanima de 3-0 emisa pe 27 ianuarie, judecatorii influentei curti americane au declarat, raspicat si pe intelesul tuturor, ca discriminarea impotriva crestinilor care se opun homosexualitatii pe baza convingerilor lor religioase este strict interzisa. Decizia este foarte importanta si implicatiile ei pentru libertatea de constiinta vaste.

Inca asteptam curtile europene si canadiene sa emita decizii similare pentru protejarea drepturilor crestinilor Europei si Canadei. In ultimii ani am fost obisnuiti cu decizii ingrozitoare parvenite din tribunalele britanice, olandeze, germane, si mai ales Curtea Europeana a Drepturilor Omului care au rezolvat conflictul intre valori, in majoritatea cazurilor, in favoarea homosexualilor. In Canada pastori si crestini care s-au pronuntat impotriva homosexualitatii sau au refuzat sa oficieze “casatorii” unisex, au fost concediati sau amendati cu amenzi exorbitante. In Suedia si Marea Britanie pastori au fost arestati pentru ca au propovaduit impotriva homosexualitatii, din altar sau de pe strazile Stockholmului sau ale Londrei. Iata insa ca credinciosia lui Julea Ward a schimbat, spre bine, cursul, care pina acuma parea ireversibil, al discriminarii crestinilor in raport cu “drepturile” homosexualilor.

Despre ce Este Vorba?

In mai 2006 tinara Julea Ward s-a inscris intr-un program de masterat in consiliere (couseling) la East Michigan University. A fost o studenta de nota zece, intrind, in 2009, in ultimul an de masterat cu o medie de 3.91. [Nota AFR: media maxima in universitatile SUA este 4.00] Pe parcursul anilor si-a exprimat fara echivoc convingerile crestine in cursurile pe care le-a luat. A afirmat cu curaj, in confirmitate cu convingerile ei religioase, ca homosexualitatea este un pacat, ca relatiile intre persoane de acelasi sex sunt imorale, la fel cum sunt si relatiile sexuale intre persoane de sex opus necasatorite, ori adulterul. Profesorii nu au privit-o cu ochi buni, dar Julea a perseverat. Nimic rau nu i s-a putut imputa in comportament, iar notele i-au fost mari.

In ultimul an de cursuri Julea a inceput si practica cind s-a izbit de un conflict intre convingerile ei religioase si cerintele viitoarei profesii. De la inceput si-a informat profesorii ca nu va putea consilia cupluri homosexuale atita timp cit i se cere sa le afirme in mod pozitiv stilul lor de viata pe care ea il vedea ca fiind imoral si incompatibil cu convingerile ei religioase. A ramas dispusa sa-i consilieze in alte probleme de viata, fara insa a-si exprima aprobarea fata de modul lor de viata. In toamna lui 2009 i s-a dat exact acest subiect si l-a refuzat. A cerut sa i se permita sa fie scutita de consilierea cuplurilor homosexuale. Profesorii au fost indignati, au dus-o inaintea senatului universitatii unde au acuzat-o de discriminarea impotriva homosexualilor si i-au oferit doua alternative – fie isi schimba opiniile fata de homosexualitate, fie se retrage din progamul de masterat. A refuzat ambele alternative iar senatul a votat in unanimitate (11 – 0) sa fie exmatriculata din program. Dupa exmatriculare Julea a dat universitatea in judecata. A pierdut cazul in instanta si a facut recurs. Pe 27 ianuarie tribunalul de recurs i-a dat cistig de cauza.

Julea a fost reprezentata de un grup de avocati crestini de elita, iar universitatea la fel. Profesori de drept de la diferite facultati de drept americane au intervenit in caz, la fel ca si citeva grupuri homosexuale. Liniile acestei batalii spirituale si intelectuale au fost marcate si argumentele s-au derulat in succesiune rapida. Tribunalul, insa, nu a fost impresionat. Intr-o decizie de 22 de pagini a afirmat in termeni raspicati si clari libertatea religioasa si de constiinta. In conformitate cu Constitutia, a afirmat tribunalul, pedagogii nu au dreptul de a suprima opiniile religioase ale studentilor universitari. Chiar in contextul secular, a adaugat curtea, simtamintele religioase sunt protejate de constitutie. Iar toleranta trebuia inteleasa in ambelse sensuri. “Toleranta este ca o strada cu doua sensuri.” Se da, dar se si primeste. Altfel e tiranie si discriminatorie. Universitatea cerea toleranta din partea studentilor, dar si universitatea trebuia sa dovedeasca toleranta fata de convingerile religioase ale studentilor.

Un Exemplu Demn de Imitat

Am ales sa dedicam editia de astazi acestui caz exceptional pentru ca el constituie un model demn de urmat pentru toti crestinii, dar mai ales pentru cei tineri. Vrem nu vrem, suntem angajati intr-o lupta pentru valori. Majoritatea dintre noi suntem pasivi fata de acest conflict. Unora ne face impresia ca si acest val anticrestin va trece – curind. Ori ca nu ne va afecta valorile. Ori nu pe noi, in Romania. Ori nu bisericile noastre, din Romania. Ori nu familiile noastre sau copiii nostri, din Romania. Cum ne inselam! Ne spunem ca o data intrati in Europa, trebuie sa acceptam “valorile Europei,” adica cele seculare, asa cum ele sunt definite, intelese sau practicate la Londra, Stockholm si Amsterdam. Ori cele devizate si raspindite de stanga seculara europeana. Nu tocmai.

Aici e vorba si de responsabilitatea noastra ca parinti.

Caracterul tinerei Julea a fost, fara indoiala, fasonat de educatia primita acasa, in familie, in biserica, de la pastorul ei sau de la invatatorii de scoala duminicala. Ajunsa matura nu a uitat educatia crestina acumulata in vremea prunciei si a adolescentei. La vremea sorocita de Dumnezeu si-a pus in actiune constiinta crestina, iar rezultatul integritatii ei este unul foarte benefic pentru crestinii Americii. Si nu numai. Crestinii nu mai pot fi constrinsi sa actioneze impotriva constiintei lor. Dar pentru asta au nevoie de curaj. In lupta pentru valori nu e loc pentru timiditate, sovaire sau indoiala. Julea nu si-a conformat tiparul mintii gindirii “veacului acestuia,” si, asemenea lui Daniel, a refuzat sa isi murdareasca mintea cu invataturile si “valorile” murdare ale secularismului Mileniului Trei. (Daniel 1:8 “si Daniel si-a pus in gand sa nu se spurce cu bucatele si vinul regelui si a cerut voie capeteniei famenilor sa nu se pangareasca.”) Asa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel la Romani 12:2 (“Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit.”)

Biruinta cazului Ward nu poate fi subestimata. E o biruinta pentru crestinii de pretutindeni, pentru toti care, ca si noi, doresc sa-si traiasca viata si sa-si afirme valorile crestine in spatiul public.

Surse: In linkul acesta gasiti decizia judecatoreasca: http://click.icptrack.com/icp/relay.php?r=33884468&msgid=1691343&act=9JAO&c=585695&destination=http%3A%2F%2Fwww.adfmedia.org%2Ffiles%2FWardAppellateDecision.pdf%3FAspxAutoDetectCookieSupport%3D1 iar aici un articol despre caz: http://www.deseretnews.com/article/print/700219775/Christian-student-wins-appeal-in-discrimination-case-against-university.html

SEMNATI DECLARATIA DE LA TIMISOARA!

http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php

Socotim potrivita discutia despre Julea Ward si constiinta crestina sa va rugam din nou sa semnati Declaratia de la Timisoara. Va reamintim ca AFR a lansat o Declaratie a constiintei crestine, numita Declaratia de la Timisoara. Ea puncteaza valorile crestine si locul primordial pe care trebuie sa le aibe in spatiul public. Nu este nici un secret pentru ca o afirmam des – dorim sa stimulam si la crestinii din Romania o constiinta autentic crestina care sa afirme valorile crestine in spatiul public. Pentru asta e nevoie de unirea a cit mai multor voci – ale milioanelor de crestini din Romania. Constiinta crestina la romani trebuie trezita si pusa in aplicatie. Inceputul e aici – semnati Declaratia de la Timisoara si dati-o la toti ai vostri sa o semneze. In ianuarie spatiul romanesc online a fost invadat de petitii pentru demiterea din functie a unor personalitati sau partide politice din Romania. Oamenii au semnat cu miile si zecile de mii. Dar pentru constiinta si valorile crestine nu sunt semnaturi? Haideti sa ne punem semnatura pe un document care trece de interesele temporale si afirma interesele si valorile eterne, crestine, traditionale - Semnati Declaratia de la Timisoara: http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php

FELICITARI ROMANIEI!

In Romania se petrec si lucruri bune cu care ne putem mindri. Recent a fost emis clasamentul mondial al tarilor in privinta libertatii presei. De pe locul 53 in 2010 Romania a urcat pe locul 47 in 2011, la acelasi nivel cu SUA si Argentina. Moldova e pe locul 53. Tot in urma noastra se afla Italia, Grecia, Bulgaria, Brazilia, Ucraina, Rusia, si Turcia. Pe unele din tarile care sunt inaintea noastra, printre ele Olanda, Suedia, Canada, Spania si Marea Britanie, le socotim mai putin libere decit Romania. Presa acestor tari se autocenzureaza, iar politica editoriala e in general anticrestina. Cei care refuza sa se autocenzureze sunt acuzati de homofobie, hate speech (“incitare la ura”), amendati sau dati in judecata. Felicitam Romania! Ne bucuram de libertatea cuvintului de care avem parte. Spre deosebire de alte tari europene, ne-am cistigat-o prin revolutie si dorim sa o pastram. Clasamentul tarilor dupa libertatea presei se afla aici: http://en.rsf.org/press-freedom-index-2011-2012,1043.html

Cum mai pot spune unui tanar: casatoria este de neinlocuit?

De Pr. Emil Marian Ember

„Iubiti-va unul pe altul!” este indemnul unic al apostolului Ioan catre doi tineri, care urmau sa se casatoreasca.

De prea multe ori, „inteleptii momentului”, carturarii sau intelectualii de moda veche se multumesc sa constate criza familiei din societatea contemporana si sa asiste neputinciosi la destramarea casatoriei, pe fondul promovarii unor non-valori. Un discurs moralizator sau acuzator de acest gen nu ar da prea mare rezultate in fata unui tanar din ziua de azi. Nu aceasta ar fi metoda de adoptat! Nu ar fi mai usor nici daca am edita un set de reguli sau un cadru fix pentru tanarul nostru pentru a-l calauzi cu forta spre casatorie: nu fa asta... nu e bine sa privesti asa... trebuie sa respecti asta... L-am pierde din prima clipa fara drept de apel! Si atunci?

Ne reprofilam, inghitim in sec si mergem mai departe? Nici aceasta atitudine nu este satisfacatoare.

Nu putem sta nici cu mainile in san, nu putem trece nici cu buldozerul pentru a anihila „noua ordine sociala”, care este de fapt anarhia! Avem nevoie sa renuntam la a privi negativul si sa cautam solutii pentru ca viata sociala in cotidian sa se sprijine pe valorile traditionale, intrinsece. Este o tentativa curajoasa si nu ma erijez intr-un profesionist sau magician care scoate solutia „din teaca”. Dimpotriva, vreau sa adaug cateva reflectii la observatiile care mi s-au facut de-a lungul timpului privind vocatia naturala a omului la casatorie. Daca vrei sa convingi pe cineva de valoarea casatoriei, cuvintele de cele mai multe ori sunt ineficiente sau sunt chiar de prisos. Daca ii spui unui tanar: eu cred in casatorie si ii impartasesc experienta de viata de familie, cu bune si cu mai putin bune, chiar daca el prefera „sexul fara obligatii” poate va incepe sa se gandeasca un pic mai serios la semnificatia casatoriei, pornind de la : de ce parintii mei au ales sa se casatoreasca?

De ce au ales sa ma aiba, sa ma creasca, sa imi lase o mostenire (nu neaparat materiala!)? Iar odata antrenat in iuresul acestei introspectii, va descoperi ca inima lui stie sa bata, poate sa iubeasca, poate sa se angajeze pentru o relatie de durata, recunoscuta in plan social sau chiar si eclezial. De ce? Fiindca nu exista siguranta adevarata decat in casatorie... caci doar in cadrul casatoriei se poate vorbi de o paternitate responsabila, oricat de multa bunavointa ar exista in cazuri exceptionale extra-conjugale.

Investitia pentru casatorie este de durata, nu se vede decat in timp. Casatoria este o scoala in cadrul careia fiecare partener este novice, dar dispus sa invete pana la sfarsitul vietii. Este o scoala grea, cu examene multe, iar majoritatea lor nu se promoveaza o data pentru totdeauna, ci trebuie sa fii pregatit sa le repeti pe indelete, de fiecare data cand ti se cere. Dar acest lucru se poate realiza, deoarece este necesara indeplinirea unei singure conditii: sa iubesti cu fidelitate pana la sfarsit! Pare o poveste pentru copii... e mult prea greu – ar fi raspunsul tanarului nostru la aceasta provocare... Si totusi, atunci cand savurezi bogatia satisfactiilor din viata de familie intemeiata pe casatorie ajungi sa fii deplin convins ca: mariajul este de neinlocuit! Viziteaza www.marriageweek.ro pentru mai multe detalii si poti fi alaturi de cei care inca mai cred in valoarea casatoriei!

FELICITARI SLOVENIEI!

Colegii din Slovenia ne informeaza ca au reusit sa stringa peste numarul minim de semnaturi necesare pentru referendul constitutional de interzicere a casatoriilor homosexuale in Slovenia. Felicitari lor! Referendul probabil va avea loc in martie.

FELICITARI SPANIEI!

In alegerile din toamna spaniolii au demis de la putere pe socialistii. Radicala si anticrestina, stanga spaniola a instituit casatoriile homosexuale, a atacat biserica, a liberalizat avortul, si a introdus un curs de indoctrinare sexuala a copiilor in scolile elementare. L-au numit un curs de “educatie civica.” Anul trecut citeva sute de parinti spanioli au dat Spania in judecata in Curtea Europeana a Drepturilor Omului cerind abrogarea lui. Colegii din Spania ne-au informat acum doua zile ca deja cursul a fost abrogat de noul guven spaniol. Felicitari si lor!

ANUNT – MARS PENTRU VIATA

Pregatiti-va din timp si consemnati in calendar: Martie 24, 2012 la ora 10 va incepe un Mars Pentru Viata in diferite orase din Romania. Anul trecut au avut loc marsuri pentru viata in Bucuresti, Timisoara, Satu Mare si Falticeni. Haideti sa dublam numarul oraselor in care vor avea lor marsuri pentru viata anul acesta. Cei interesati sunt rugati sa contacteze prompt pe Gerda Chisardu la darulvietii@yahoo.com.

Alianta Familiilor din Romania

Etiopia crestina

2012-02-06T08:26:00.002+02:00

Ne-am intors de cateva zile din Etiopia, am vizitat doar jumatatea nordica a acestei tari, acolo unde crestinii sunt 100%. Am vazut o tara cu un peisaj montan absolut superb si cu o populatie saraca, traind in colibe si ocupandu-se cu agricultura si cresterea animalelor, exact in stadiul de pe vremea Mantuitorului!

Dar i-am vazut tot pe ei - aceeasi oameni - imbracati in hainele albe de sarbatoare, portul lor alb, traditional, de biserica, participand la procesiunile religioase care au culminat cu Boboteaza - Timket festival ( lipsa apei in Etiopia a facut ca Botezul cu apa, prefigurand Botezul in Duhul Sfant, sa devina cea mai importanta sarbatoare crestina a tarii!). Absolut toata comunitatea participa la festivaluri, la botezuri, la inmormantari, la toate procesiunile crestine - asa cum aveam sa vedem, sa filmam, sa fotografiem pe durata celor doua saptamani petrecute acolo!

Am aflat cu mirare ca Biserica Etiopiana sustine ca Preotul Melchisedeh a fost preotul lor, ca Regina din Saba avea religie monoteista, astfel explicandu-se demersul ei catre regele Solomon si mai apoi, pastrarea in cel mai strict secret a Chivotului Legii in tara lor... Am aflat ca famenul etiopian despre care se mentioneaza in Noul Testament, cel care in anul 34 dupa Hristos a fost luminat in dreapta credinta de catre Sf Ap Filip, s-a intors apoi la regele sau din Axum si a convertit conducatorii Etiopiei la crestinism, astfel incat instaurarea crestinismului ca religie de stat in secolul al 4-lea s-a facut firesc, fara varsarea de sange mucenicesc, asa cum s-a intamplat in intreg Imperiul Roman (inclusiv in apropiatul Egipt). Imperiul crestin etiopian a rezistat pana in secolul XX, Biserica ortodoxa de aici (care a putut pastra legatura doar cu Biserica Copta si Biserica Siriaca) fiind de fapt coloana vertebrala a intregii societati etiopiene pe durata a 16 secole, perioada in care Dumnezeu a pastrat Etiopia ca singura tara africana necolonizata!

Cu o asemenea traditie multimilenara, dar pastrand neschimbate in cult caracteristici de pana la secolul al IV-lea ( perioada Sfintilor Parinti, care nu si-au lasat in nici un fel amprenta in ritualurile Bisericii Etiopiene), ortodoxia etiopiana este veriga necunoscuta de noi pana acum, intre Vechiul si Noul Testament, pastrata cu sfintenie ca atare de catre o populatie extrem de credincioasa si cuminte, care pare a-si asuma cu seninatate, de veacuri, viata aceasta pamanteasca chinuita, ca o nevointa necesara in demersul mantuirii...

Etiopia crestina ne-a impresionat pe toti, chiar daca ne-a aparut cumva ciudata, cu caracteristici de unicat! Tocmai de aceea, impulsul de a o intelege si de a o face cunoscuta a fost general intre participantii la pelerinaj - de aici s-a si nascut ideea blogului ETIOPIA CRESTINA! Vom posta filmulete cu procesiunile religioase pe care le-am intalnit in drumurile noastre in intreaga perioada (de sarbatoare pentru ei) a pelerinajului nostru, vom posta fotografii si informatii despre ceea ce am aflat si despre ceea ce vom mai afla - documentarea noastra pe baza materialelor aduse de la fata locului fiind acum abia la inceput!

Va invitam asadar sa ne ramaneti alaturi noua, participantilor la aceasta prima "expeditie" crestina etiopiana si, cu siguranta, veti afla lucruri absolut inedite despre o alta fateta a ortodoxiei, traita la maxima intensitate! Blogul se va imbogati de acum inainte cu informatii, fotografii si filme, postate de catre majoritatea participantilor la programul care tocmai s-a incheiat!

Adresa blogului ETIOPIA CRESTINA:

http://etiopiacrestina.wordpress.com/

Veniti si veti vedea!

Maria Chirculescu,

Miriam Turism

Bocancii Îngerului

2012-02-06T08:20:00.001+02:00

Pentru a nu stârni indignarea, voi preciza de la început că bocancii despre care este vorba nu au fost purtaţi, ci dăruiţi de Înger, unei făpturi disperate.

Bătrânica plecase să-şi îmbăţişeze sora, pe care nu o putuse veghea chiar ea, în ceasul de pe urmă, căci creştea pruncul fiicei sale în alt oraş, departe. Mereu nepoţelul se aflase pe primul plan, iar sora suferindă fusese lăsată în seama unei persoane plătite.

Femeia nu s-a reîntors deîndată la slujirea unde era aşteptată; îşi vedea de novena ei în casa celei moarte, care pretindea o nouă rugăciune a preotului la mormânt după nouă zile. Căci acum călătoria sufletului prin rai s-a încheiat şi urmează ce este mai greu: călătoria şi întâlnirea celor dragi care sunt în iad. Şi numai apoi, Judecata. Nu o putea lăsa fără ajutor preoţesc la trecerea aceasta pe sora ei defunctă. Dacă în timpul vieţii o tot neglijase pentru copil, ar fi vrut ca măcar acum să facă tot ce se cuvine.

Dar nu găsi înţelegere. Fiica ei îi vorbi ca unei slugi care-şi găsea pretexte să chiulească. Cine a mai pomenit să stai nouă zile pentru o înmormântare?! Bătrânica îndrăzni să n-o asculte. Iar fata hotărî să nu-i mai vorbească niciodată.

-Adică să nu mă mai pot împărtăşi?! gândi cu sufletul sfâşiat bunicuţa.
O, ce tristeţe adâncă i-a coborât pe suflet pentru neîngăduinţa fiicei. Doar de data asta nu acorda prioritate copilului ei, pe care i-l creştea din iubire, nu fiindcă i-ar fi slugă. Avea din ce trăi. Pur şi simplu trecerea din rai în iad a unui suflet i se părea un eveniment mai important decât oricare altă problemă a vieţii!

-Cred că nu mă mai întorc acolo, îşi spuse ea, cu demnitate neaşteptată. Voi rămâne în casa surorii, să-i continui rugăciunea (aceea murise cu acatistierul pe braţe).
Cum să plece înapoi? Nu putea sta sub acelaşi acoperiş cu o fiinţă care nu vrea să vorbească cu ea. Nu făcea faţă la atâta ură, s-ar fi îmbolnăvit. Şi pentru ce? Pentru iubirea, pe care ea ţinea s-o dăruiască celui mic. Ei, se va găsi o soluţie şi pentru creşterea copilului. La sufletul ei nici nu se putea gândi.

Seara, prefiră mătăniile într-o tristeţe atât de adâncă, încât abia respira, gândind cuvintele rugăciunii.

Văzând-o astfel şi vrând să o facă să râdă, Îngerul îi năluci un miros de ars lângă canapeluţă. Bunicuţa se aplecă şi, căutând dedesupt, găsi o pereche de bocanci nou-nouţi. Îi încercă, îi veneau perfect. Nu avusese niciodată bocanci atât de buni şi eleganţi. Nici ai surorii, imobilizată la pat de mulţi ani, nu puteau fi. S-ar fi prăfuit.

-Ia-te uită, se miră ea: bocancii Îngerului!
Apariţia lor părea o lecţie, demnă de cel mai versat psihanalist:
-Nu sta în abisul dezamăgirii la nesfârşit. Întrerupe-l cu o bucurie omenească. Încearcă o perche nouă de bocanci!

Este atât de netipic pentru un înger, obişnuit să plutească, ori să apară în sandale (ca Sfintei Fecioare, în Buna Vestire) să se preocupe de cea mai grosieră formă de încălţăminte… Dar în fond, e iarnă şi sunt minus douăzeci de grade! Iar mâine bătrânica avea de mers iar la cimitir. Doamne, câtă delicateţe a Îngerului! Îi desluşea sfatul, privind florile de gheaţă de pe geam:

-Întrerupe suferinţa, uită de ea, nu-i mai da atenţie zece minute, uimeşte-te cu ceva! ca să-ţi regăseşti bucuria de dinainte de a-ţi fi fost sfâşiată. Încet, ea se ţese la loc. Doar să ieşi din bulboană, să nu te înţepeneşti sub mal.

Ciudat este că nimic din ce o salva alteori (cititul unei poezii, plimbarea prin aer curat) nu a mers, de parcă vicleanul îi ştia remediile şi le-a blocat. De bocanci nu ştia decât Îngerul casei. Cine ştie ce cochetă, în trecere pe la sora ei, îi ascunsese acolo, de un soţ gelos, izbucni în râs bătrânica.
-Doamne, ce plin de umor slujitor al Tău mi-ai trimis!

Şi mai pricepu ceva: dacă salvarea din deznădejde (din orice ispită de fapt) ar sta în puterea noastră, într-o documentare conştiincioasă asupra vieţii, pe care gândurile noastre s-o ţină în biblioteca lor sau la îndemână, vicleanul ar avea acces la ea, spulberând-o. Doar un gând cu totul proaspăt şi insuflat de mintea cea mare a dumnezeirii ne poate smulge atunci cu folos din iminenta cădere.

-Nimic nu pot fără Tine, Doamne! şopti cu iubire acel suflet salvat.
Dormi bine, adânc, în casa celei moarte, fără să lase lumina aprinsă şi se trezi în bucurie. Spuse te iubesc fiecărui chip din icoanele camerei: sf.Paraschevi, sf.arh.Mihail, sf. Gheorghe, sf.Mina, sf.Ioan Botezătorul, sf.mc.Dimitrie, îngerului Gavriil şi sfintei Fecioare, apoi lui Iisus Domnul şi Tatălui Ceresc.

-Sunt fericită că am scăpat probei de ieri cu sufletul întreg. Iart-o, Doamne, pe fiica mea căci n-a ştiut ce face. I s-a îmbolnăvit şi copilul. Ştiu, este pedagogia Cerului, dar ajută-l Doamne să se însănătoşească. Fata mea este inteligentă şi va înţelege uşor şi nu va mai face, nu mă va mai aduce la deznădejde. Doar nu îşi iubeşte ura şi duhul cârâielii mai mult decât propriul copil.
Ieşind din această ispită, se considera oarecum imunizată la prigonirea pe care o poate dezlănţui împotriva mamei propria fiică. Râsul, vaccin al suferinţei, stârnite de un duh de prigonire… Forţa acestor duhuri se bazează pe glasul lor mare, spart, în stare să înspăimânte. Totul este să nu te laşi. Dacă râzi, chiar numai în sinea ta, le-ai luat orice putere.

Dar lecţia Îngerului nu se terminase încă.

În biserica cimitirului se rostea Sfânta Evanghelie despre vindecarea fiicei cananeencei, care rău era muncită de un diavol. Această pildă îi revelase despre fiica ei o realitate, pe care niciodată n-ar fi luat-o în seamă: posesia. O fiinţă, oricât de dragă, se poate îndrăci în răutatea şi neiertarea ei, când nu acceptă să fie vinovată de nimic, deşi oameni şi păcătoşi suntem toţi. Orice cuvânt i s-ar spune, orice mică mustrare o jigneşte grozav şi rămâne supărată pe viaţă.
Femeia din Canaan, deşi nu era din neamul iudelor pe care Domnul a venit să-i mântuiască, se smereşte şi nu se jigneşte de primul refuz al Mântuitorului (Pâinea nu se aruncă la câini!), ci se roagă de El cu stăruinţă: „Şi câinii mănâncă firimiturile de la masa stăpânilor.”

Ce face aşadar o mamă, pentru fiica ei posedată? explică părintele în cuvântul de învăţătură:
-se smereşte;
-nu se jigneşte să fie asemuită unui câine;
-se roagă stăruitor.

Ce nu face o mamă, pentru copilul ei în suferinţă, întreabă părintele cu un glas minunat, care o străpunge în inimă pe femeia ce voia să-şi părăsească fiica înrăită.
A mă smeri, oare cum ar vrea Domnul să o fac? Să mă întorc acasă şi s-o ajut pe fiică cu copilul ei, oricât m-ar scuipa? Şi dacă nu suport şi deznădăjduiesc? Dacă mă aduce în stare să-mi pun capăt zilelor?! Marii duhovnici ne sfătuiesc să evităm prilejul de păcătuire. Dar când acesta coincide cu prilejul de slujire arzătoare, mântuitoare, cum alegem?

Mergând cu preotul spre mormânt, pentru pomenirea de 9 zile, îşi pierdu tălpile bocancilor cei noi, aşa că trebui să stea doar pe un branţ de sac, la slujba din zăpadă. Sensul simbolic nu întârzie să i se dezvăluie:

-Coboară-te de pe soclul confortului, smereşte-te şi umblă desculţă de-acum, dacă tot ai înţeles ce se întâmplă cu fiica ta. Nu ţi-am dat bocancii ca să te lăfăi într-ale materiei, ci după o zi, să renunţi tu singură la ei. Nu-ţi lăsa copilul în ghearele celui rău!
Da, da, da. Era fericită că pricepuse ce are de făcut. Nu se mai temea de înclinaţia ei spre deznădejde. Se urcă în primul tren şi se întoarse acasă. Pruncuţul îi sări de gât, fiica se repezi şi ea să o îmbrăţişeze:

-Mami, ce bine că te-ai întors!
Fiica mea îmi vorbeşte! se miră bunicuţa.

Rugăciunea ei arzătoare, timp de o singură Sfântă Liturghie, o vindecase pe fetiţă. Sau poate Însuşi Iisus îi făcuse bucuria asta, în minunata duminică a cananeencei…

Elena Frandeş

Văzute şi nevăzute

2012-02-06T08:13:00.002+02:00

Când se naşte din pântecele întunecat al mamei sale omul vede Lumina ca pe o reminiscenţă a Raiului pierdut pe care acum îl pregustă.

Cu ea se înveşmântează de frumuseţea ei se pătrunde şi se bucură până când împrejurările şi propria voinţă îl fac să se coboare puţin câte puţin în “Valea plângerii”.

Este singurul moment din viaţa lui când se află foarte aproape de Cer căci Maica îl ţine în braţe,Fratele Veşnic îl mângâie ,îngerii îl înconjoară este răsfăţat şi ocrotit ca un mic fiu de împărat.

Venirea lui pe lume aduce pe lângă bucuria înoirii neamului şi nădejdea că prin el se pot mântui cei mulţi.

Însă foarte repede lumea părinţilor săi trupeşti îl ia în primire supunându-l experienţelor şi trăirilor omeneşti. Vede acum tot ce-l înconjoară ,simte durerea,îşi manifestă nemulţumirea ori satisfacţia dar nu mai vede pe cele nevăzute decât în vis. Cu rare excepţii.

O experienţă diferită de ceea ce auzim sau vedem de obicei se află într-o întâmplare petrecută cu câţiva ani în urmă într-o localitate din Moldova noastră de dincolo de Prut.

Soţia însărcinată a unui preot având puţine zile până la termen şi-a dorit din toată inima să meargă la mânăstirea Sfântului Serafim de Sarov pentru a se închina.

Fiind în starea aceea dificilă s-a rugat Sfântului s-o ajute şi să-i ocrotească pruncul nenăscut pentru ca să poată duce la îndeplinire hotărârea ce luase.

Totul a decurs bine şi după câţiva ani a avut confirmarea a ceea ce a cerut în rugăciune.

Sfântul Serafim îl ocrotea şi-l călăuzea pe copilul său.

Când făcea vreo poznă băieţelul venea supărat la părinţii lui spunând :”M-a certat batiuşca Serafim”.

Îl descria pe Sfânt ca pe un bunic (batiuşca) ce apărea lângă el atunci când nu era cuminte şi-l mustra.

Copilul era foarte afectat nu de apariţie în mod special căci pentru el era ceva obişnuit ci de certarea batiuşcăi încât le expunea părinţilor în detaliu tot ce se petrecea între el şi Sfânt.

Acest fapt absolut real ne demonstrează că Hristos nu ne lasă în necazuri şi nevoi ci ne trimite ajutor din Cer.

Sfinţii, Îngerii sau Maica Preacurată,grabnic ajutătoare ne pot feri de multe ispite şi ne pot scăpa din multe rele atunci când îi chemăm şi credem în cuvintele Mântuitorului care zice că tot ce vom cere de la Tatăl în Numele Lui , vom primi.

Din păcate copiii noştri sunt obligaţi să trăiască într-o lume artificială,departe de Dumnezeu şi nu mai pot convorbi cu sfinţii sau cu îngerul păzitor.

Ei sunt crescuţi şi educaţi după legile care circulă acum în lume ,puşi în postura de a vedea şi de a auzi lucruri care nu sunt pe măsura înţelegerii şi a nevoilor fireşti vârstei.

Astfel noţiunile sacre sunt deformate sistematic în mintea lor şi ajung să inducă atitudini şi trăiri negative.

Cei care nu sunt orientaţi spre viaţa întru Hristos de către persoanele apropiate din viaţa lor vor avea reprezentări greşite despre cele dumnezeieşti ,dobândite din vizualizările pe care le-au avut în desenele animate sau filmuleţele pentru copii care nu fac altceva decât să-i acapareze şi să-i stăpânească.

De aceea copii nu înţeleg care este cu adevărat rolul îngerilor în viaţa omului pentru că ei văd “îngeraşi”schimonosindu-se şi făcând fapte rele pe care experienţa şi intuiţia lor le sancţionează.

Iar gestul de a arunca pe jos cărţile cu imagini de sfinţi pe copertă odată cu vorbele:”Mie nu-mi plac cărţile astea, sunt urâte!”este scuzabil şi justificat.

Foarte mulţi dintre părinţii tineri rezumă creştinismul copiilor doar la Sfântul Botez şi acela supus”canoanelor”modei.

Nu le arată prin fapte cum să se raporteze la Dumnezeu şi la Sfinţii Săi lăsându-i să-şi aleagă singuri drumul.

De multe ori acest drum duce la nefericire şi la schilodirea sufletească a copiilor despre care noi,românii spunem adesea că sunt bucuria şi lumina vieţii noastre.

Nu ne avertizează Dumnezeu prin gura Proorocului: ”Înţelegeţi dar acestea cei ce uitaţi pe Dumnezeu ca nu cumva să vă răpească şi să nu fie cel ce izbăveşte”?

Adică să avem grijă şi să nu ne lăsăm copiii în voia celui “care răcneşte ca un leu căutând pe cine să înghită.”

Ne-am obişnuit să luăm drept bun şi adevărat numai ce vedem cu ochii şi să punem sub semnul îndoielii ceea ce nu înţelegem.

În privinţa asta suntem cu mult în urma necuvântătoarelor care percep şi primesc stimuli din afara sferei noastre de percepţie aşa-zis normală.

Mândria şi necredinţa ne împiedică să acceptăm că există chiar în lumea noastră multe nevăzute şi neauzite pe care unii le văd şi le aud.

Dreptul Simeon a văzut în Templu mai mult decât un prunc adus spre închinare

L-a văzut pe Mesia după ani lungi de rugăciune şi aşteptare aşa cum îi promisese Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Nici Hristos n-a venit la Templu ca un prunc obişnuit ci,ca Dumnezeu-omul care S-a supus Legii lui Moise.

După cum Sfânta Fecioară Maria a venit la rugăciunea de curăţire ca orice femeie pentru a face ascultare aceleiaşi Legi, din smerenie .

Noi, însă vedem dar nu credem,ascultăm dar nu auzim.

Nu auzim rugăciunile pe care Biserica le aduce cu timp şi fără timp ca jertfă pentru păcatele poporului.

Auzim în schimb şi credem defăimările celor care Îl urăsc pe Hristos şi pe slujitorii Lui.

Vedem necazurile noastre şi pe ale altora dar nu vedem cauza acestora şi nici dragostea Lui Dumnezeu care în ultimă instanţă apelează la măsuri aspre pentru” a-i intoarce pe fii la moştenirea lor.”

Vedem lanurile de grâu culcate la pământ după o ploaie cu gheaţă dar nu vedem tractoarele care ară duminica.

Vedem atâtea binefaceri pe care ni le dăruieşte Dumnezeu dar nu ne întoarcem de la năravurile noastre ca să-L bucurăm şi să-I mulţumim.

Vedem izvoare de aghiazmă,râuri de mir,sânge şi lacrimi pe sfintele icoane dar am izvorât o lacrimă pentru jertfa Mântuitorului?

Multă vreme n-am înţeles de ce,după ce Hristos vorbea mulţimilor încheia cu vorbele : “ Cine are urechi de auzit ,să audă!”

Doamne, fă să vedem şi să auzim şi noi glasul Tău “întru cuviinţă”!

Tudora Luca

Sa ne rugam pentru Cenusareasa

2012-02-06T07:56:00.004+02:00

Cinderella today. In timp ce noi bolborosim cuvinte, in loc sa ne rugam la Psaltire, o fetita de sapte anisori sufera cumplit. A ajuns victima traficantilor de carne vie Aurel si Alexandra. O singura rugaciune, o singura Biserica, un singur Arhiereu vesnic: cu totii ne rugam pentru Cenusareasa contemporana. Era tratata neomeneste. Dormea pe podea. Era sclava unui cuplu diabolic. A fost salvata de un barbat, si el sclavul acelui clan. Incredibil! Nu e ultima poveste Disney, e realitatea! In aceste zile, absolut toti ne vom ruga la Psaltire pentru Cenusareasa. Dumnezeu stie numele ei adevarat. Noi o putem pomeni Maria, punand-o in grija Fecioarei Sfinte.

Imediat dupa salvarea ei din locul groazei, a avut nevoie de opt extractii la stomatolog. Cata durere trebuie sa fi rabdat acest ingeras. Si ma gandesc ca si eu am un baietel de aceasta varsta... Nu a fost dusa la scoala, nu stie sa numere nici pana la zece. Acum calvarul ei a luat sfarsit. Maica Domnului o ocroteste si ii daruieste toata iubirea ei. Cata tristete, cata disperare, cat cinism!

"Procurorul care se ocupa de acest caz, Riel Karmy-Jones, sustine ca politia a gasit-o pe Cenusareasa intr-o stare extrem de mizera, cu hainele pline de murdarie, avand picioarele negre din cauza mizeriei in care traia". ("Daily Mail")

Stana de lumina

2012-02-03T15:47:00.008+02:00

"Poeta poloneză Wislawa Szymborska, recompensată cu premiul Nobel pentru literatură pe anul 1996, a murit, miercuri seară, la vârsta de 88 de ani. Ea este autoarea a 20 de volume de poezie, marcate de numeroase reflecţii filosofice asupra unor chestiuni morale din epoca noastră, sublimate într-o formă poetică foarte precisă şi elegantă. Spirit independent, Wislawa Szymborska s-a ţinut la distanţă de viaţa politică, făcând parte dintre acei intelectuali polonezi pentru care dimensiunea spirituală a vieţii trecea înaintea tuturor celorlalte lucruri." (Dan Boicea).

A plecat Dincolo, intalnindu-se cu dreptul vetero-testamentar Lot. In cea mai frumoasa poezie a sa, "Nevasta lui Lot", ne surprinde inca de la inceput:
"Probabil am privit în urmă din curiozitate.
Dar e posibil să fi avut şi alte motive.
Am privit în urmă jelindu-mi vasul de argint.
Din neatenţie, în timp ce-mi încheiam sandala.
Să nu mai văd ceafa plină de virtuţi a soţului meu, Lot."

Virtutile sotului nu au fost suficiente pentru salvarea ei. Nu exista merite prisositoare ale sfintilor, ca noi sa putem cumpara indulgente cu cardul. A trait langa un sfant, dar nu s-a putut rupe de argintul lasat in urma. O ultima privire, un ultim oftat, o ultima placere permisa... O neatentie fatala. Dar si pentru ea exista rugaciuni de dezlegare. De fapt, a incalcat Porunca, ca o noua Eva. Iar acum asteapta Invierea, prin rugaciunile noastre. Este un om cazut, ca si noi. Are speranta: Hristos ne desface, si pe noi si pe ea, din stana de piatra. Peste veacuri, Zina din Leningrad va batjocori icoana Sfantului Nicolae si se va preface si ea in stana de piatra. Este o exteriorizare a pietrificarii inimii. Nu sunt doar metafore sau hiperbole: pacatul, incalcarea Poruncii, ne arunca afara din starea de har.

Din curiozitate a pacatuit si Eva si sotia lui Lot (si noi toti). Dar nu ramanem de piatra: Sfantul Duh ne schimba starea de agregare a inimii. Ne induhovniceste. Este o minune cu fiecare dintre noi. Devenim stane, dar nu de piatra, ci stane de lumina. Noi nu constientizam ca fata noastra lumineaza, ca si cea a lui Moise cand a coborat de pe Sinai. La Final, vom primi raspunsuri. Doar sa nu ne mai impiedicam de sandale, ca sotia lui Lot.

Dreptul Lot nu isi epuizeaza ravna: moartea sotiei nu il face sa renunte, ci isi continua Calea. Sperand ca Domnul se va razgandi, ca ii va mai da iubitei sale sotii inca si inca o sansa. Caderea nu e totala, Domnul poate ierta greseala noastra. Ne rugam pentru absolvire. Multumim pentru Golgota. "Probabil am căzut cu faţa spre oraş", spre patima nespovedita. Ne ferim de sfarsitul necrestinesc.

In fata ochilor sa avem pe Dumnezeu, nu cetatea Sodomei. Biserica ramane fantana care ne stampara setea. In aceste zile de ger, intelegem mai bine chinul sfintilor din celulele inghetate. Ne rugam pentru limpezimea mintii. Si ne straduim sa fim cei mai buni parinti pentru copiii nostri. Biserica este partenerul nostru de mantuire, dar nu putem ajunge in Rai numai din pix, fara efortul nostru. Nu intamplator, Ziua Nationala este intr-o perioada de post si rugaciune (pr. Constantin Necula). La Rapa Robilor de la Aiud vedem ca tot ceea ce se distruge intr-un sistem, renaste in alt Sistem.

Ne ferim de prilejurile spre pacat: Corabia mantuirii isi imbarca oamenii in locuri sigure. Avem intrebari: raspunsurile vin de la duhovnici. Biserica este stadionul virtutii, iar sfintii sunt galeria care scandeaza: Si noi am fost pacatosi, dar am renuntat la patimi; puteti si voi sa alergati impreuna cu Hristos. Pentru sotia lui Lot, Hristos a inviat!

Stadionul virtutilor si galeria sfintilor

2012-02-03T15:40:00.000+02:00

Mesajul părintelui Arsenie Boca

2012-02-03T12:56:00.000+02:00

Psalmul 22

2012-02-03T12:47:00.000+02:00

Psalmul 83

2012-02-03T12:36:00.000+02:00

Pr. Constantin Necula - conferinta ASCOR Cluj 2011

2012-02-03T12:33:00.000+02:00

Clubul Copiilor ASCOR

2012-02-03T12:32:00.000+02:00

Pelerinaj la Nicula - ASCOR CLUJ

2012-02-03T12:29:00.000+02:00

Catehizarea tinerilor

2012-02-03T12:27:00.000+02:00

Parintele mitropolit Andrei Andreicut - DHC al Universitatii Tehnice clujene

2012-02-03T12:21:00.000+02:00

IPS Andrei Andreicut - Graba IPS Irineu de a trece la Sibiu

2012-02-03T12:14:00.000+02:00

Porunca a treia - Pronuntarea in desert a numelui Domnului

2012-02-03T11:59:00.002+02:00

Sf. Nicolae Velimirovici

Cu câtă frumusețe și profunzime ne descoperă Sfântul Nicoale Velimirovici păcatul vorbirii în deșert despre Dumnezeu. Câte pilde ortodoxe de folos ne pune înainte spre a înțelege în câte chipuri greșim Tatălui nostru Cel din ceruri.

(Cristian Stavriu)

Porunca a treia: ,,Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert” (Deuteronom, 5, 11).

Oare există vreun om care să ia în deșert și să folosească în chip vrăjitoresc numele Dumnezeului Celui Preaînalt?
În ceruri, când se pomenește numele lui Dumnezeu, stelele își măresc strălucirea lor, arhanghelii și îngerii încep să cânte: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!, în timp ce sfinții și cuvioșii cad la pământ. Prin urmare, ce ființă muritoare îndrăznește să rostească Preasfântul Lui Nume, fără ca sufletului ei să tremure și să scoată un suspin adânc de dorul pentru El?

Când omul este în agonie, amintește-i de orice nume vrei, dar nu-i vei da curaj, nici nu vei readuce liniștea în sufletul lui. Când îi amintești însă de unicul Nume al Domnului Dumnezeu, atunci primește îndrăzneală și sufletul lui este cuprins de pace, și prin ultima privire, îți va fi recunoscător pentru numele pe care i l-ai amintit ca pe un balsam.

Când omul este părăsit de rudenii și prieteni, și se simte singur în această lume necuprinsă, istovit de puteri pe drumul lui lăturalnic, amintește-i de numele lui Dumnezeu, și este ca și cum i-ai da cârje ca să-și sprijine mâinile și picioarele care s-au îngreunat.
Când vecinii răi se reped asupra omului și cu mărturii minicinoase îl aruncă în temniță și-l leagă în lanțuri și îi au de partea lor pe judecătorii răi împotriva dreptului, atunci aproapie-te de cel care suferă și șoptește-i la ureche Numele lui Dumnezeu. Și în același moment lacrimile vor curge din ochii lui, și legăturile grele i se vor părea atât de ușoare, ca și cum ar fi din lemn de tei.

Când omul se îneacă în ape adânci, și în momentul critic dintre viață și moarte pronunță Numele lui Dumnezeu, atunci puterea lui se înzecește!

Când omul se găsește înconjurat de fiare sălbatice, câtă vreme își pune nădejdea doar în propria putere și îndemânare, cu atât se arată mai neputincios și mai vrednic de râs în fața fiarelor înfometate.
Dar în ceasul în care va chema Numele lui Dumnezeu, devine dintr-o dată el însuși înfricoșător pentru fiarele sălbatice.
Când omul de știință se chinuie să dezlege o enigmă a naturii și simte că toate conexiunile cugetului său mic îl înșeală, și rostește Numele lui Dumnezeu, Numele Celui Atoateînțelegător, atunci lumina îi luminează sufletul și enigma dispare.

Oh, Nume al lui Dumnezeu preaminunat! Cât ești de puternic, de frumos, de dulce! Gura mea să tacă pentru totdeauna, dacă te rostește cu neluare-aminte și în deșert!

Un tinichigiu ședea la bancul lui și lucra, folosind continuu, fără motiv, Numele lui Dumnezeu, din obișnuință, ca să blesteme. Un hogea l-a auzit din capătul drumului și s-a smintit. L-a strigat cu putere, ca să iasă afară din atelier, și când acela a ieșit, hogea s-a ascuns și s-a făcut că nu știe nimic. El a intrat în atelier și a continuat treaba. Hogea l-a strigat din nou, dar când acela a ieșit, s-a făcut că nu știe nimic și a tăcut. El s-a întors iarăși în atelier, mânios și a început să cositorească. Din nou, hogea l-a strigat și când acela a ieșit, el s-a ascuns. Atunci tinichigiul, turbat de mânie, a năvălit asupra lui, zicându-i:
-Tu ești hogea cel prost, care mă strigi și faci glume, în timp ce vezi că nu-mi mai văd capul de treburi? Atunci hogea i-a răspuns liniștit:
-Nici Dumnezeu nu-Și mai vede capul de treburi, dar tu Îl strigi fără motiv, mult mai mult decât eu pe tine. Cine are dreptul să se mânie, Dumnezeu sau tu?

Atunci omul s-a rușinat, s-a întors în atelier, și-a băgat picioarele sub tanc și și-a înfrânat limba.

Frații mei, fie ca Numele lui Dumnezeu să ardă încet și continuu, ca o candelă în sufletele, în cugetele și în inima voastră! Să nu fie însă pronunțat de limbă fără motiv serios și doxologic!

Odată, un negru trăia ca sclav în casa unui alb care avea obiceiul, când se mânia, să înjure și să blesteme Numele lui Dumnezeu. Negrul însă un om blând și nobil din fire. Albul avea și o pisică și un cățeluș, pe care le iubea peste măsură.

Și într-o zi s-a întâmplat că albul a început să înjure de Dumnezeu, încât sclavul s-a indignat. Deci a prins căinele stăpânului și a început să-l ungă cu noroi. Stăpânul l-a văzut și a țipat la el:

-Ce-i faci câinelui meu? Ceea ce faci și tu lui Dumnezeu! A răspuns liniștit negrul.

Într-un spital lucra un medic cu ajutorul lui, care de dimineață până seara se găsea printre bolnavi. Ajtorul medicului avea o limbă spurcată, care-i împroșca pe toți cu noroi, cu ceea ce-i veneau la gură. De limba lui murdară nu scăpa nici Dumnezeul puterilor.

Într-o zi, pe medic l-a vizitat un prieten care locuia departe. Medicul îl chemase ca să fie de față la o operație, cu răni pline de puroi. Împreună cu medicul se găsea și ajutorul lui. Stomacul vizitatorului s-a deranjat când a văzut înfricoșătoarea rană, din care curgea puroi cu o putoare nesuferită în timp ce ajutorul medicului înjura neâncetat. Atunci străinul l-a întrebat pe medic:
-Cum poți să asculți aceste cuvinte de hulă?

-Prietene, eu m-am obișnuit să recunosc rănile și ceea ce iese din ele. Din rănile putrede va ieși puroi. Puroiul care este în trup se va scuge prin rănile deschise, în timp ce puroiul din suflet, acesta se va scurge prin gură. Ajutorul meu, înjurând reușește un singur lucru: să descopere și să elimine răul adunat ca un altfel de puroi în sufletul lui”.

Oh, Doamne, Atotțiitorule, cum se întâmplă că nu Te jignește boul și Te jignește omul? De ce boul a fost creat cu o gură mai curată decât cea a omului?

Oh, Atotmilostive, Doamne, cum se întâmplă că nu Te înjură broaștele și Te înjură omul? De ce broasca a fost creată cu un laringe mai nobill decât al omului?

Oh, Doamne, Atoaterăbdătorule, cum de șarpele nu Te blesteamă, în timp ce omul face acest lucru? De ce l-ai plăsmuit pe șarpe să se înrudească cu îngerii mai mult decât omul?

Oh, Atotbunule, Doamne, cum se întâmplă că vântul care străbate cele patru margini ale pământului nu ia în deșert numele Tău, în timp ce omul o face,
Cum se face că vântul are mai multă frică de Dumnezeu și decât omul?

Oh, Nume preaminunat al lui Dumnezeu! Cât ești de puternic, cât ești de frumos, cât ești de dulce! Gura mea să tacă pentru totdeauna, dacă te pronunță fără luare-aminte și în zadar!

Interviu - Bartolomeu Valeriu Anania

2012-02-03T11:42:00.000+02:00

Iarna mare, mon cher

2012-02-03T06:31:00.002+02:00

Comoditatea, cauza nefericirii

2012-02-03T06:29:00.002+02:00

Hrana

2012-02-03T06:19:00.001+02:00

Rugăciunea Cuviosului Paisie Aghioritul pentru lume

2012-02-03T06:13:00.002+02:00

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.
Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.
Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.
Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.
Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndurerati şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemnitati, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrainati.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.
Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.
Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.
Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.
Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.
Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

Sfinti care au degerat prin inchisori

2012-02-03T06:07:00.002+02:00

Tatucu imi zicea mereu: numa cand o fi afara ger de sa crape pietrele sa le povestesti la rumanii nostri estia ticalositi, despre RUMANII aia care au degerat prin inchisori, vinovati doar de credinta in Dumnezeu, intr-o lume mai buna, mai dreapta, mai demna si nu in comunism ... Ca atunci poate or intelege! Sa le povestesti la poarta, in ger... Si sa te uiti in ochii lor! Pai inchipuie-ti ca maine te ia politia, fara motiv, si te baga intr-o camaruta cu ciment pe jos, cu o gaura in care 4 zabrele ti loc de geam, iar afara sunt minus 20 de grade. Cel mult! Ierni intregi! Torturi fizice si psihice greu de imaginat! Nimeni dintre ai nostri (aia pe care ii treci dumineca la biserica pe pomelnic) nu a tradat cauza, pe ai lor sau pe Dumnezeu! Si sa nu te pleci in genunchi cand trece pe langa tine un „mos” dintre aia care au supravietuit la asa ceva? Ba sa te pleci,fata draga! Sa te pleci!
Nu te nacaji daca altii nu se pleaca! Poate nu le-a fost, inca, suficient de frig ca sa inteleaga...

Ramona Pop

Un centru medical pentru săracii din Atena

2012-02-03T05:54:00.002+02:00

Persoanele neasigurate şi vulnerabile din punct de vedere economic, persoanele care nu sunt incluse în serviciile de sănătate, un sfert din muncitorii care nu sunt asiguraţi, precum şi 150.000 de persoane cu profesii independente care nu sunt asigurate vor primi servicii medicale gratuite la centrul medical coordonat de Asociaţia caritativă "Apostoli" şi de Asociaţia Medicilor din Atena. Centrul, inaugurat la începutul acestei săptămâni, va fi deservit de medici voluntari cu diferite specializări. Examenele clinice şi tratarea bolilor vor fi asigurate de medici membri ai asociaţiei.

Centrul medical pentru săraci a fost sfinţit luni, 30 ianuarie, de Preafericitul Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade, în prezenţa mai multor ierarhi şi credincioşi din Arhiepiscopia Atenei, după cum informează www.orthodoxie.com, care citează romfea.gr. Au fost prezenţi, de asemenea, mai mulţi miniştri şi reprezentanţi politici. Preafericitul Ieronim a vorbit despre criza economică a ţării, despre angajamentele Greciei şi costul care va trebui suportat de către noile generaţii: "Obligaţiile pe care ni le luăm nu ne privesc doar pe noi, oare noi nu ipotecăm şi viitorul copiilor noştri?", a întrebat retoric ierarhul primat grec. Referindu-se la centrul inaugurat în capitala Greciei, Arhiepiscopul Atenei a spus: "Există în lumea de acum prea mulţi cărora le place să critice. Oameni care stau pe canapea şi fac comentarii, care însă nu se implică. Astăzi, noi venim cu fapte", menţionând că secretul pentru confruntarea cu succes a crizei este colaborarea dintre Biserică şi diferitele organisme ale societăţii. Ierarhul a evocat şi acţiunile caritative şi sociale pe care Arhiepiscopia Atenei şi Asociaţia "Apostoli" le-au derulat până în prezent. La rândul său, preşedintele Asociaţiei Medicilor din Atena a declarat că Biserica şi ştiinţa îşi unesc forţele într-o alianţă puternică, un efort comun pentru a-i sprijini pe cetăţenii greci care au nevoie de ajutor.

Silviu Dascălu

Biblia şi Psaltirea distribuite gratuit în spitalele şi închisorile ruse

2012-02-03T05:51:00.002+02:00

Patriarhia Moscovei demarează o campanie de distribuire gratuită a Noului Testament şi a Psaltirii în spitalele, unităţile militare şi închisorile din Rusia. Vor primi aceste cărţi şi cei care lucrează în organismele de aplicare a legii şi în domeniul sănătăţii. S-a discutat şi posibilitatea ca Sfânta Scriptură să fie pusă la dispoziţia călătorilor în trenuri şi avioane, pensionarilor din casele de îngrijire socială, personalului şi pacienţilor din sanatorii.

Gh.C. Popa

Ce dor imi este de Liturghia Darurilor!

2012-02-02T17:02:00.005+02:00

Ce dor imi este de Liturghia Darurilor! Nu mai este mult pana la prima Dumnezeiasca Jertfa Euharistica de seara. "O pace nebanuita, o stare de bucurie cu Hristos" (pr. Gheorghe Santa) ne aduce liturghia speciala din Postul Mare.

Ne pregatim de marele Urcus. Suntem in perioada Triodului. Avem Psaltirea mereu in inima, ne luptam cu fariseismul si risipirea dragostei parintesti, ne pregatim de Judecata. Sarbatorim Ortodoxia, acceptam misterul Crucii, urcam spre misterul mormantului gol.

Mi-e dor de cer, mi-e dor de vesnicie, mi-e dor de Domnul Hristos! Praznuire de seara: post si rugaciune, bucurie cu Dumnezeu. Ne asteapta multa osteneala duhovniceasca: ce frumos va fi cand multimi de credinciosi se vor impartasi in amurgul zilei, dupa o jertfa deloc usoara! Asteptand pe Dumnezeu la ceas de vecernie, nu mai risipim ziua. Toata pregatirea nu este un scop in sine, ci un mijloc de a atinge Imparatia si de a ramana pururi cu Domnul.

"Lumina lui Hristos lumineaza tuturor!". Sa nu ne lasam purtati de carcoteli rautaciose. Sa nu barfim, sa nu judecam, ci sa facem milostenie nenumarata. Ne lasam patrunsi de bucuria harului, dupa care atat de mult am tanjit: "Curateste buzele noastre sa fie ferite de faptele rele si sa lucreze cele bine placute tie, toate madularele si gandurile nostre intarindu-le cu harul Tau".

Cat de bun este Domnul cu noi: "Sfinteste sufletele si trupurile noastre ale tuturor, cu sfintire nestearsa, ca in cuget curat, cu fata neinfruntata, si cu inima luminata, impartasindu-ne cu aceste Dumnezeiesti si Sfinte Taine si printr-insele vii facandu-ne sa ne unim cu Insusi Hristosul Tau, Care a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu intru Mine ramane si Eu intru el, sa ne facem Biserica a Preasfantului si inchinatului Tau Duh, izbavindu-ne de toata uneltirea diavoleasca si sa dobandim bunatatile cele fagaduite noua, impreuna cu toti sfintii Tai".

Rugaciune intensificata. Priveghere si caritate. “Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta": multumim, Doamne, pentru vesnicia data noua prin jertfa Fiului Tau! Milostenia divina nu este suspicioasa: lui Dumnezeu niciodata nu Ii e frica (ca omului) sa nu dea celui ce are sau sa nu dea prea mult (Sf. Ioan de Kronstadt). Liturghie de seara: respiram duhovniceste prin Sfantul Duh, Duhul binelui, al pacii si al bucuriei.

Comoditatea duce la nefericire: sa te impartasesti seara presupune un efort, renuntarea la religia formala, comoda, ajustata fara binecuvantare. Suferim cand ne atasam de cele ale lumii, pentru ca sufletului nu ii sunt inrudite acestea. Devenim fericiti redescoperind credinta autentica.

Dumnezeu ne da Sfintele Taine ca daruri duhovnicesti, fara sa le meritam in vreun fel. Ne iarta pentru pacatele facute in fiecare minut. Vom merge, asadar, pe calea imparateasca. Nu ne mai ratacim prin angoase si plictiseli ale departarii de Dumnezeu.

Liturghia Darurilor mai inainte sfintite aduna obstea celor mantuiti. Biserica ramane calea sigura catre viata vesnica. Dar inca ne luptam cu apatia. Sa nu ne lenevim sa ne rugam pentru altii si impreuna cu altii. Oriunde mergem, Il tinem pe Dumnezeu in fata ochilor.

"Dumnezeu da boiereste", spunea N. Steinhardt. Asa e! Hristos ne poarta mereu pe bratele Sale, este Prietenul care ne acorda ajutorul. Pe un pacatos ce vrea sa se intoarca la credinta, Hristos nu il va lasa singur. Harul ne va umple de ganduri dumnezeiesti. Vom evita obrazniciile si vom face o pauza in cotidian: Dumnezeu nu poate fi cunoscut in graba, pe repede inainte.

Ce dor imi este de liturghia speciala din Postul Mare! Ne vom intoarce catre Domnul, iar El ne va via, ne va mentine in viata, ne va invesnici. Intram in Octava: vesnicia Zilei a Opta, a Invierii. Raspunsul nostru nu poate fi decat imitarea Invatatorului. Un crestin plin de ravna devine un etalon de statornicie si de rezistenta duhovniceasca si se fereste de laturile/capcane intinse de vanator/pasarar. Liturghia dumnezeiasca ne fereste de epidemia devastatoare a pacatului. Rezultatul il gasim la Filipeni 2, 14-15: "vom fi fara prihana, in mijlocul unui neam sucit si stricat".

Pr. Ioan, omul lui Dumnezeu: Iubiţi biserica!

2012-02-02T13:17:00.003+02:00

Sf. Ioan de Kronstadt

La ce înălţime de sfinţenie, de dreptate, de îndumnezeire a fost înălţată firea sfinţilor care au bineplacut lui Dumnezeu – înainte-mergătorul, apostoli, proroci, sfinţi ierarhi, mucenici, cuvioşi, doctori fără de arginti şi a tuturor sfinţilor! Ei strălucesc ca nişte stele pe cerul sfinţeniei şi îndumnezeirii, plini de bună mireasmă, ca nişte flori ale raiului. Oamenii trupeşti nu le înţeleg înălţimea si vrednicia, socotindu-i ca pe nişte oameni obişnuiţi, în faţa cărora nu merită să te închini şi să le ceri ajutorul (luteranii şi alţii ca ei).

Sfânta Biserică, înţeleasă ca obşte (comunitate) a tuturor sfinţilor, a celor ce s-au mutat la cer şi a tuturor dreptcredinciosilor creştini care se luptă pe pământ, are o mare nepământească putere; ea trebuie să biruie orice răutate a diavolului şi a oamenilor vicleni şi porniţi spre răutate, poate surpa toate uneltirile lor; numai să ne punem mereu încrederea în Dumnezeu şi în atotputernica mijlocire înaintea lui Dumnezeu, pentru noi, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor care sunt mijlocitorii noştri şi mai cu seamă să trăim vrednici de marea noastră chemare. Acesta este temeiul pe care, în ectenia mare, în cea mică şi în cea de cerere, Sfânta noastră Biserică ne îndeamnă stăruitor să apelăm la mijlocirea Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, indemnandu-ne să ne predăm unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu. Tot aşa suntem îndemnaţi şi în rugăciunile de la litie, în stihuri, în canoane. Biserica este o cetate întărită pe care n-o pot birui toate puterile iadului la un loc! Numai să ne ţinem strâns de Capul ei, Domnul şi să-L chemăm cu osârdie, să privim necontenit către cea care este îndreptătoarea oamenilor, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, către toţi îngerii şi sfinţii.

În apostoli, mucenici, sfinţii ierarhi, cuvioşi, în toţi sfinţii avem şi exemplul dragostei fierbinţi, al ascultării şi predării către Dumnezeu, precum şi dovada că ţine numai de dorinţa noastră pentru ca să ne putem face plăcuţi lui Dumnezeu şi să ne mântuim pe noi şi pe alţii. Vedem în ei alinarea de necredinţă, lipsa de înţelegere, lenea, nepăsarea, răceala noastră, şi, de aceea, cu atât mai vârtos vom fi osândiţi dacă nu ne pocăim. în afară de aceasta, în sfinţi avem ajutători şi rugători pentru noi înaintea lui Dumnezeu; să-i chemăm deci cu sârguinţă.

iserica oferă adevărată hrană pentru sufletele noastre: cuvântul lui Dumnezeu, Tainele, dumnezeiesteile slujbe, citirile, cântările, sfintele rânduieli care hrănesc mintea şi simţirea.

Mergeţi mai des la biserică, hrăniţi-vă mintea, inima, buzele cu hrană nestraicacioasă. în lume vă hrăniţi neîncetat cu hrană stricăcioasă: văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul, mintea, memoria şi imaginaţia, toate simţurile voastre se hrănesc cu stricăciune. în Biserică nimic nu este stricăcios; frumuseţea nu se strica, e veşnică, dulceaţa, bogăţia, slava sunt nestricăcioase; frumuseţea, dulceaţa, slavă, bogăţia lumească, trupească, însă, sunt toate supuse stricăciunii, pieirii; pe deasupra mai sunt şi înşelătoare, iluzorii, păcătoase.

Ţine minte, creştine, că atunci când te lupţi cu păcatul şi daivolul o faci pentru viaţa cea veşnică, pentru ea înduri răni, necazuri, strâmtorări, supărări, chinuri, sărăcie; pentru ea faci fapte bune! Ai pentru ce să te trudeşti, să rabzi! îndelungă – răbdarea i-a făcut pe toţi sfinţii să dobândească viaţa veşnică. Să ai întotdeauna în vedere, creştine, ţelul pe care-l urmăreşti. Ce anume? Viaţa veşnică.

Istoria Bisericii nu trebuie să fie o simplă înşiruire de fapte, ci o şcoală a dogmelor şi a tuturor virtuţilor creştine pentru tinerii învăţăcei şi pentru toate vârstele, din care să învăţăm: rugăciunea, credinţa, speranţa, iubirea, răbdarea, curajul, smerenia, supunerea faţă de Providenţă, înfrânarea, curăţia, neprihănirea, ascultarea etc.

Ea trebuie să demaşte moravurile societăţii de astăzi, să ne apere de viciile ei. Tinerii dar şi vârstnicii trebuie să vadă în ea ca într-o oglinda fie neajunsurile, fie desăvârşirea la care au ajuns oamenii despre care se povesteşte în ea, pentru a nu se lua după exemplele proaste, ci a le imita pe cele bune.

Fraţilor! Iubiţi Biserica! în ea se află viaţa voastră sau, altfel spus, (apa voastră) cea vie, care ţâşneşte neîncetată din izvorul cel nesecat al Duhului Sfânt; pacea voastră, curăţia voastră, sfinţirea, vindecarea, mânagâierea, luminarea, puterea, ajutorul şi slava voastră; în ea găsim toate interesele sublime şi veşnice ale omului.

Ce lucru bun – Biserica! Slavă Domnului Bisericii Care revarsă peste ea mulţime nenumărată de daruri ale Sale. Credeţi! Credeţi nu doar cu vorba, ci şi cu fapta în sfânta sobornicească şi apostolească Biserică, sau obştea celor ce se mântuiesc întru Hristos, împodobită de toate virtuţile.

Cât adevăr cuprind până la o iotă, toate învăţăturile şi predaniile Bisericii, dacă ar fi să luăm doar învăţătura despre chinurile veşnice. Le încerc cu adevărat, deşi sunt încă pe pământ. Când slujesc lui Dumnezeu simt din când în când cum demonii cei răi şi spurcaţi parcă pun stăpânire pe sufletul meu, impiedicandu-l să se înalţe, cu gândul şi cu cuvântul lui Dumnezeu, şi punandu-mi tot soiul de piedici: sau cu gânduri desfrânate, sau cu o pornire pătimaşă, spre ghiftuiala, spre bani, spre haine, sau cu lenevie şi picoteală. Tot aşa pun ei stăpânire pe sufletul păcătos şi după sfârşitul omului.

Ca dovadă a adevărului, unităţii, sfinţeniei, sobornicitatii, apostolicitatii şi caracterului mântuitor al Bisericii slujeşte faptul că ea îi cuprinde, deopotrivă, pe toţi sfinţii din cer, pe cei aflaţi în viaţă pe pământ şi pe cei morţi şi că ea îi recapitulează pe toţi în Hristos. Înfăţişând acest lucru şi construcţia unei biserici se împarte în trei părţi: altarul, care însemnează cerul; naosul, care însemnează pământul şi pronaosul care însemnează iadul.

În această dumnezeiască, preaînţeleaptă şi mântuitoare întocmire totul e dumnezeiesc, preaînţelept, mântuitor, mângâietor; membrii Bisericii se ajuta unii pe alţii să se învrednicească de mântuire şi fericire în Dumnezeu; membrii Bisericii cereşti îi ajuta pe cei ai Bisericii pământeşti; cei ce vieţuiesc pe pământ se ajuta între ei, dar îi ajuta şi pe morţi; există una şi aceeaşi legătură vie, plenară, a unora cu alţii, în timp ce la luterani această legătură este ruptă: ei nu au cinstirea sfinţilor şi a moaştelor duhovniceşti şi dătătoare de viaţă; nu au jertfă de mulţumire pentru sfinţi nici jertfă de milostivire pentru morţi; morţii rămân lipsiţi de ajutor, nu se bucura de grija şi iubirea Bisericii, sunt lăsaţi de izbelişte.

In Biserică totul respiră înţelepciune, sfinţenie, strălucire, înviorare, învăţătură; de aici ţâşneşte un şuvoi de viaţă: aici e pace, bucurie, libertate.

Sfantul Isidor Pelusiotul - 4 februarie

2012-02-02T13:09:00.003+02:00

Sfantul Cuvios Isidor Pelusiotul este unul dintre sfintii care s-au nevoit in Egipt. Nascut in anul 360, Isidor era ruda cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei si cu Sfantul Chiril al Alexandriei. Viata monahiceasca a imbracat-o inca de tanar in muntele Pelusion, in vremea imparatului Teodosie cel Mic.

Toti istoricii vremii marturisesc cu putere despre viata sfanta si intelepciunea cu care a fost daruit Sfantul Isidor. De la el de altfel ne-au ramas multe cuvinte folositoare, indeosebi sub forma scrisorilor sale.

Pe Paladie, episcopul Elinopoliei, il invata sa se fereasca de vorba cu partea femeiasca, pentru ca acesta se lauda ca nu primeste nicio vatamare atunci cand vorbeste cu femeile: "De vorbele femeiesti fugi pe cat poti, bunule barbat. Caci celor ce au treapta preotiei, mai sfinti si mai curati se cade sa fie decat acei care s-au dus in munti si in pustie. Pentru ca acestia au grija de sine si de popor, iar acei care s-au dus in pustie au grija numai de ei. Toti sa se incredinteze de acestea, ca si pietrele se sparg de picaturile de ploaie care pica totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce graiesc: ca ce este mai tare decat piatra si ce este mai moale decat apa si, mai ales, decat picaturile de apa? Deci, daca firea se micsoreaza de acel lucru, apoi cum nu va fi biruita si rasturnata voia omeneasca care usor este miscata?"

Poate una dintre cele mai celebre ziceri ale sale o gasim in Patericul egiptean: “Viata fara cuvant e mai buna decat cuvantul fara viata. Caci ea si tacand e folositoare; cuvantul si strigand supara. Daca se intalnesc cuvantul si viata, desavarsesc un simbol al intregii filosofii”.

Acest sfant mai invata ca omul cel imbunatatit se cade sa nu se mandreasca pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite sa le socoteasca pentru siesi. "De este in cineva gand smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gandul smerit, apoi si faptele bune cele luminoase, se intuneca si cele mari se micsoreaza. Drept aceea, de voieste cineva sa-si arate faptele sale bune, sa nu le socoteasca mari, caci atunci mari se vor afla".

Sfantul cuvios Isidor Pelusiotul a trecut la Domnul undeva intre anii 435 si 440, admirat de toti si cinstit ca sfant inca din timpul vietii.

Eternitatea bucuriei

2012-02-01T19:53:00.002+02:00

Îmi stăruie în minte cântarea, pe care nimeni n-ar vrea s-o ia cu sine, odată ce părăseşte incinta cimitirului, unde a lăsat pe cineva drag. Dar nu ştiam că Veşnica pomenire, cântată de preoţi, cor şi strană, poate să sune ca Beethoven, ca Oda bucuriei. Îmi place să fredonez o temă, ori de câte ori ies de la un concert. Dar acum… pare o ireverenţă.

Pentru prima oară ascult Sfânta Liturghie duminicală într-o biserică de cimitir. Am ales-o anume, din cele 100 de vestite biserici ale oraşului, dintr-un motiv personal: ca să fiu aproape de capela unde am adus ieri un trup neînsufleţit, un suflet iubit: mătuşa E.

Ea mi-a comandat primele rochiţe de domnişoară, m-a dus la croitoreasă în vremea confecţiilor de serie, învăţându-mă, prin cele trei oglinzi în care puteam să mă văd, armonia dintre geometria siluetei, materialul textil şi talentul unui designer care crează anume pentru tine.
Desigur, era o deşertăciune, dar gestul ei fusese nespus de consolator pentru un copil care citea povestea Cenuşăresei ca pe o Biblie. Pe cea adevărată încă nu o deschideam. Şi nu ştiam de jertfa Sfintei Parascheva, ce îşi schimbase hainele bogate cu cele ale unei fetiţe cerşetoare.

Şi doar aveam sfintele sale moaşte atât de aproape, chiar în oraşul unde locuiam atunci. Trecem de atâtea ori pe lângă tărâmul sfinţeniei şi n-o vedem şi deznădăjduim, în haina noastră cenuşie…
Ascult azi Sfânta Liturghie în biserica Sfântul Gheorghe a cimitirului „Eternitatea” din Iaşi şi frumuseţea ei îmi pare nepământeană. Corul, cu voci de operă, strana şi preoţii cântă aproape mereu împreună, nu responsorial şi armonia pe care o percep este copleşitoare. Am sentimentul unei jertfe pline de bucurie a preoţilor care nu se cruţă, însoţesc întotdeauna cu vocea lor corul. Simt pregnant prezenţa lui Hristos, adresându-ni-se din altar, cu braţele deschise:
-Sunt împreună cu voi, bucuraţi-vă! Nu mai jeliţi. Am Eu grijă de cei pe care Mi i-aţi adus.

În biserică este lume puţină şi cuminte, iar cuvioşii părinţi pot trece să ne atingă pe fiecare cu Sfintele Daruri. În bisericile prea aglomerate unde am reuşit să intru în ultima vreme (aş fi vrut să găsesc una ca aceasta, am tânjit după un asemenea confort al rugăciunii), n-am avut parte de sublimul acestei atingeri.

La masa de pomenire mă împrietenesc cu tânărul preot, care a acceptat să ne binecuvânteze bucatele. Are detaşare şi armonie în gesturile liturgice, linişte consolatoare şi sprinteneală îngerească în lume. Nu-l vezi păşind, doar apărând. Îmi destăinuie o mică frustrare:
-Ştiţi, noi ca biserică de cimitir, nu avem parohie…

Ce păcat! Atâta frumuseţe a slujirii Sfintelor Liturghii să rămână neîmpărtăşită decât celor aflaţi în trecere, cu morţii lor… Dar poate tocmai dintre aceştia se poate face pescuirea minunată de noi suflete, pentru Hristos.
Am străbătut tot oraşul, din dealul Copoului până în Tătăraşi, pe un frig de minus douăzeci de grade, revenind şi în duminica următoare. M-am bucurat să recunosc chipuri de data trecută. Chiar dacă numai unul din cei zece leproşi se întoarce să mulţumească, tot merită minunea făcută pentru toţi de Hristos.

A fi curăţat de lepra tristeţii – nu neapărat cea provocată de o pierdere radicală – pretinde o vocaţie specială a slujirii preoţeşti. Am găsit-o aici, în mica biserică Sfântul Gheorghe, din dealul Eternităţii. Şi vreau s-o strig tuturor:
Nu îngăduiţi demonului să vă aducă la deznădejde! Leacul şi consolarea se află chiar lângă voi, pe colina de la marginea oraşului.

În acest cimitir, nu se fac înmomântări duminica. Ea este rezervată numai Sfintei Liturghii. Nu o pierdeţi, nu fiţi doar „în trecere”…
Ies pe poarta cimitirului cu sufletul nespus de uşor. Şi fredonând Oda pomenirii veşnice, aşa cum mi-a cerut Iisus, Domnul meu: cu bucurie.

Deşi sunt doar un suflet, vreau să fiu parohia voastră, minunaţi părinţi ai consolării. Voi alerga spre biserica voastră, nu doar din Copou, ci şi din cealaltă parte a ţării, dacă demonul deznădejdii îşi va face vreodată de lucru să mă necăjească.

Elena Frandeş

Atleti ai lui Hristos

2012-01-31T07:38:00.009+02:00

"Pentru a ne mântui noi trebuie sa luptam si sa biruim", "ca nici cel ce se lupta în arena nu câstiga cununa daca nu s-a luptat dupa lege" (II Tim. 2.5).

Suntem atletii lui Hristos: ne antrenam zilnic pentru a progresa duhovniceste. Nu ne lasam pe tanjala, ne-am iesi din forma. Imaginea ce face inconjurul lumii: Cum arata picioarele lui Djokovic (sarb ortodox) dupa 6 ore de lupta cu Nadal! Acest atlet complet este un model de efort; nu cred ca doar si-a blindat contul cu milioane de euro in cele 6 ore. Are tot 10 degete la picioare, nu a degerat, dar nici nu a stat la taifas. Este vorba despre o seriozitate: numai prin consecventa poti birui.

Recunosc, imi place foarte mult acest sportiv; desi nu urmaresc tenisul decat Australian Open si Queen's. Ma motiveaza enorm sa ma antrenez mereu serios. Sa nu pierd starea de har, clipa de gratie, momentul in care simt efectiv ca Domnul ma tine in bratele Sale. Si e atat de bine! Antrenamentul este urmarit de duhovnic: "Marius, sa nu treaca nici o zi fara cel putin o catisma din Psaltire, pe langa canonul zilnic", mi-a amintit ieri parintele duhovnic Gheorghe Santa.

Nimic insa sa nu fie spre lauda noastra: toata slava I se cuvine doar lui Dumnezeu, noi suntem farame de nisip, create dupa chipul Celui nemuritor! Avem vesnicia oferita drept cununa de lauri: ni se cere marturie si martiriu fata de cezarisme. Ne antrenam constiinciosi, suntem bieti palmasi, e nevoie de multa plugarie duhovniceasca: umilinta deschide Raiul.

"Storşi de puteri, cei doi jucători abia s-au mai putut ţine pe picioare la festivitatea de premiere, iar acum o imagine ce îl înfăţişează pe Nole Djokovic la vestiare, alături de trofeu, face înconjurul pământului. Picioarele sârbului sunt pline de bătături şi trădează efortul incredibil depus de numărului 1 mondial în cele aproape 6 ore de joc." (dintr-o cronica sportiva)

Alimentatia este si ea foarte importanta pentru un sportiv: vom pretui si mai mult postul. Atletul lui Hristos este Ioan Hrisostom, nu secta pilotului de F1 Alex Ribeiro! Atletii lui Hristos sunt Valeriu Gafencu, Arsenie Boca si Benedict Ghius! Dumnezeu nu iti da daca nu ceri insistent, nu primesti Cununa fara efortul tau, fara adeziunea ta sincera, fara participarea ta sincera.

Doamne, stropeste-ma cu isop spre izbavire. Da bucurie auzului meu. Zideste inima curata in mine. Un nou antrenament tactic: Imnul acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului! La Final, Hristos face Bilantul: vom trai in neagonisire si caritate. Schimbare la pauza: nu ne vom mai gandi la viclenii! Suntem superiori cuiva? Inseamna ca l-am depasit in fratele, dar in dragoste. Cata vreme Il iubim pe Dumnezeu, nici o patima nu ne va stapani (pr. Adrian Fageteanu). Ce Il intrebam pe Dumnezeu, ce ne dorim?

Un atlet printre nazisti: Alexander Schmorell, martirizat pentru credinta. Cat de minunat vindeca Dumnezeu pe om: prin Pocainta, sterge cu buretele pacatele noastre. Atletul lui Hristos se mantuieste oriunde, cata vreme nu paraseste credinta, smerenia si faptele bune. La antrenament, fratilor, pentru crestini urmeaza Jocurile Olimpice!

Tot ceea ce vi se spune într-o clinică de avorturi este o minciună

2012-01-30T08:09:00.001+02:00

Sunt sigură că aţi văzut şi dumnevoastră acele reclame cu un număr de telefon, alături de care apare scris: "Problemele sarcinii" sau "Sunteţi însărcinată?" sau "Informaţii despre avort". Când o tânără află că este însărcinată, ea nu caută neaparat să facă avort, ci probabil caută informaţii.

Dar când sună la acel număr de telefon plătit de banii celor pro-avort, ce informaţii credeţi că va primi? Nu uitaţi, ei vând avorturi. Nu vând păstrarea vieţii copilului. Nu vând renunţarea la copil. Nu vând naşterea copilului sub nicio formă. Ei vând doar avorturi.

Consiliera cu care vorbeşte tânara la telefon este plătită să-i fie prietenă. Ea e pregătită să o ademenească într-o relaţie de prietenie în urma căreia să-i vândă avortul. Tot ceea ce vi se spune într-o clinică de avorturi este minciună.

De regulă, tânara pune două întrebări. Prima este: "Doare?". "Nu doare. Uterul tău e un muşchi. Vei simţi o crampă când îl deschidem, o crampă când îl închidem, totul este doar o senzaţie uşoară, asemănătoare unei crampe. Orice femeie din lume cunoaşte senzaţia asta".

Urmează a doua întrebare: "Este bebeluş?". "Nu, este doar produs al concepţiei, un cheag de sânge, o bucăţică de ţesut".

Când tânara vine la clinică să facă avort plăteşte la recepţie, apoi merge într-o încăpere unde i se face consiliere. Acolo primeşte un formular de 6-12 pagini scris de un avocat, formular care nu îi creează decât confuzie. După lectură nu mai are nimic de întrebat. Revine la primele două întrebări: "Doare?" E bebeluş?"

Tot ceea ci vi se spune într-o clinică de avorturi este minciună.

Nu am cuvinte să descriu procedura avortului.

Nu am fost niciodată capabilă să descriu în cuvinte procedura unui avort. Nu există cuvinte care să descrie cât de îngrozitoare este. Înseamnă să omori un copil.

Am văzut ecografii în care bebeluşul se trăgea înapoi din calea instrumentelor introduse prin vagin. Şi am mai văzut avorturi până în 32 de săptămâni de sarcină, facute fără ca mama să fie anesteziată. Da, avorturile sunt foarte dureroase şi pentru mamă. Am văzut odată şase persoane ţinând o femeie pe masă în timp ce i se făcea avort.

Două reacţii: acceptare şi refuz

După avort, tinerele sunt aduse în camera de recuperare şi aici afişează de regulă două tipuri de reacţii. Prima este: "Mi-am ucis copilul!". Eram uluită să constat că atunci era prima dată când vorbeau de copil şi de ucidere. Aceasta e probabil reacţia cea mai sănătoasă. Femeia aceea va avea probabil puterea să iasă din acea clinică şi să facă faţă situaţiei, poate chiar să-şi vindece rana şi să meargă mai departe.

Al doilea tip de reacţie este: "Mi-e foame. M-aţi ţinut aici patru ore şi mi-aţi spus că va dura doar două. Vreau să plec de aici!". Această femeie refuză să facă faţă problemei, neagă fapta sa. Se spune că trebuie să treacă, în medie, cam cinci ani ca oamenii să realizeze că într-adevăr şi-au omorât copilul.

Tinerele care ies din cabinetele acestea sunt cele mai norocoase. Vedeam la clinică peste 500 de avorturi lunar, dintre care unele erau proceduri care durau o zi întreagă pentru sarcini de trimestru al doilea sau al treilea. Nu foloseam laminaria (tije speciale pentru deschiderea uterului), dilataţia se producea într-o singură zi, aşa că apăreau foarte mulţi complicaţii.

Am avut şi un caz de deces: o femeie de 32 de ani, care mai avea un fiu de 17 ani şi altul de 2 ani. Nu s-a întocmit niciodată vreun document cu referire la acest caz. Prietenul ei se simţea vinovat pentru rolul său în această poveste şi nu a vrut să mai aibă de a face cu ea. Cei din familia ei şi-au dat seama că probabil făcuse un avort, dar n-au vrut nici ei să mai complice povestea. Aşa că nu a ieşit niciodată nimic la iveală. Nicio problemă cu legea.

Carol Everett, fostă şefă a unei clinici de avorturi

(Marketing pentru genocid)

Schitul Sfântului Ierarh Modest - un colţ de rai!

2012-01-29T17:12:00.003+02:00

Undeva departe de lumea dezlănţuită şi aglomerată a oraşelor, ascuns de frumuseţea dealurilor împădurite, se afla un modest schit, parcă imitând numele marelui Sfânt Ierarh pe care îl poartă - Schitul Sfântului Ierarh Modest.

Pe vechile meleaguri muscelene, pline de istorie şi legenda din Argeş, pornind către satul Coteneşti din comună Stoeneşti, la câţiva kilometri de mânăstirea Cetăţuia Negru Vodă şi la 17 km de Câmpulung-Muscel, pornind agale pe un drum forestier de aproximativ 3 km cu denivelări majore, presărat cu pietre şi alunecări de teren, drum pe care trebuie să îl parcurgi de altfel cu piciorul şi care încă mai aşteaptă ca într-o bună zi să fie adus la standarde europene, sau măcar să fie demn de a-şi primii pelerinii, în mijlocul unei poieniţe înconjurată de pomi fructiferi binecuvântaţi cu roade de la Dumnezeu, în acest mic colţ de rai se ridică semeţ modestul Schit.

Schitul Sfântul Ierarh Modest a fost ridicat la iniţiativa părintelui Modest Ghinea, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru Voda. Bisericuţa de lemn în stil maramureşean desparte norii cu turla sa şi cântecul clopotelor îşi cheamă credincioşii la rugăciune indiferent de vreme sau dificultăţi materiale.

Cu toate că condiţiile încă sunt foarte vitrege, lipsa curentului electric, lipsa fondurilor necesare pentru construcţii, lipsa forţei de muncă, lipsa lemnelor necesare încălzitului casei, iarna ce se apropie vertiginos, măicuţele împreuna cu ieromonahul Athanasie, nu şi-au pierdut nădejdea în Mântuitorul şi în Preasfânta Sa Maică, ocrotitoarea noastră a tuturora.

Deşi foarte tânăr, părintele Athanasie, având ca mentor pe părintele stareţ Modest, nu precupeţeşte nici un efort, împreuna cu vieţuitoarele şi un număr restrâns de credincioşi inimoşi, depunând toate eforturile pentru a prinde din ce în ce mai multă viaţa aceasta oază a credinţei.

Călătorii ajunşi la această mică minune a credinţei îşi pleacă genunchii, plin de evlavie, în fata micuţei biserici, aducând un gând de mulţumire Mântuitorului, precum şi celor ce se nevoiesc aici, pentru noi şi pentru credinţa.

Aici călătorule ai să fii întâmpinat cu o vorbă caldă, o cană cu apă rece, ori de maică Varvara, sau de maică Leontina, cu speranţa că într-o zi schitul va deveni un loc mult mai primitor, şi mult mai mulţi credincioşi or să vină la rugăciune.

Gândit şi hotărât a fi un Schit de maici, în micuţa insula de credinţă părintele ieromonah Athanasie ar dori să ridice aici un adăpost pentru bătrânii defavorizaţi de soartă, bătrâni ce se vor afla în grija maicilor, dar intervine veşnic aceeaşi problemă, banii!

Viaţa aici este grea mai ales iernile, poţi rămâne izolat de lume în mijlocul muntelui, drumul plin de nămeţi este istovitor mai ales atunci când trebuie să cari în spate apa de la mare distanţă, hrana şi nu mai spunem de materiale de construcţii şi lemne.

La ora actuală numărul vieţuitoarelor este mic, sunt numai trei, deşi toate sunt trecute de vârstă de mijloc a vieţii, totuşi hotărârea şi voinţa lor nestrămutata de a finaliza toate lucrările, nu le opreşte de la nici un efort, iar ca un paradox, toate au ajuns aici, prin voia divinităţii, tocmai de la malul mării.

Pe înserate, când soarele-şi întoarce fata sa, pe drumul tău de întoarcere spre casă, te vor însoţi glasul vesel al tochitei de lemn şi sunetul grav al clopotelor ce anunţa slujba de seară, vecernia. Căci aici, ca şi la mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă, pravila mănăstirească este aceiaşi, cu toate slujbele ţinute zilnic.

Paradoxal sau nu, în mijlocul unei societăţi în continuă ascensiune exista încă semeni de-ai noştrii care fac călugărie aici, fără şosele asfaltate şi electricitate fără luxul unui trai îmbelşugat pentru secolul nostru.

Imediat ce pătrunzi în mica biserica întunecată eşti dominat de un sentiment de credinţă şi evlavie, când priveşti monahiile care se roagă pentru întreaga lume.

Priveşti fetele ascetice ce se oglindesc pe iconostasuri şi pe pereţi, în jocul luminii puţin tremurânde a lumânărilor şi a candelelor, atmosfera sfântă îţi dă aripi şi simţi că alături de monahii poţi şi tu să-ţi îndrepţi rugăciunea către Dumnezeu şi simţi că eşti stăpânit de teamă şi dragoste, ca expresie a vieţuirii şi înfrângerii inaccesibilului.

Doar aşa îţi poţi da seama de puterea sufletească a acestor semeni ai noştrii care în ciuda durerilor şi a lipsurilor pot merge cu speranţa şi cu dragoste pe acest drum al mântuirii sufletului, aici unde umilele chilii sfinte au devenit palate pentru aceste măicuţe ortodoxe, aici unde au învăţat să fie înţelepte în gândire, modeste şi umile în convingere. Dumnezeu să împlinească rugăciunea Lor şi să binecuvânteze pe toţi ajutătorii şi binefăcătorii Schitului Sfântului Ierarh Modest!

Carla

Mitropolitul Bartolomeu Anania

2012-01-29T16:57:00.002+02:00

Silviu Dascalu

Pe 31 ianuarie 2012 se împlineşte un an de la trecerea la cele veşnice a mitropolitului Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Bartolomeu Anania. Un distins om de cultură, apărător al tradiţiei ortodoxe româneşti şi un mare patriot care şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi slujirii culturii româneşti. Deşi glasul omenesc s-a stins, vocea sa rămâne vie prin cuvintele de învăţătură ale mitropolitului şi prin opera literară pe care cărturarul Valeriu Anania ne-a dăruit-o.

A fost unul dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române arhicunoscut atât în mediile bisericeşti, cât şi în cele culturale, misiunea sa întinzându-se în sfera duhovnicească, administrativ-bisericească, dar şi în cea culturală. Şi-a păstorit cu responsabilitate credincioşii care i-au fost încredinţaţi, a contribuit la îmbogăţirea tezaurului documentar necesar pentru pastoraţia preoţilor şi pentru formarea teologilor şi a scris cu o deosebită dragoste memorialistică dramaturgie, poezie, proză şi eseuri.

O viaţă fără compromisuri

Bartolomeu Anania, pe numele de botez Valeriu Anania, s-a născut la 18 martie 1921, în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea, într-o familie de negustori ardeleni. Dragostea faţă de Dumnezeu a dobândit-o din familie, dovadă fiind înscrierea sa de tânăr la Seminarul Teologic Central din Bucureşti. Aici i se deschid orizonturile spre cultură şi apetitul pentru scris şi citit, când debutează cu lucrări literare în domeniul poeziei, publicisticii şi dramaturgiei, care s-au bucurat de o receptare deosebită. În 1942 intră în cinul monahal la Mănăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu, fiind apoi hirotonit ierodiacon. Între 1941 şi 1948 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Cluj şi Sibiu.

Este nevoit însă, din cauza tulburărilor politice, să-şi încheie studiile de medicină şi muzică instrumentală începute la Cluj. În iunie 1946 conduce greva studenţească anticomunistă din Cluj, motiv pentru care va fi urmărit şi persecutat de organele represive comuniste. Însă acum cunoaşte şi numeroase personalităţi culturale care vor contribui simţitor la "naşterea" scriitorului Valeriu Anania.

În 1958 a fost condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru "uneltire contra ordinei sociale", şi închis la Jilava, Piteşti şi Aiud. A fost eliberat după şase ani şi două luni, în 1964, prin decret general de graţiere. În ciuda a tot şi a toate, nu şi-a părăsit niciodată calea, găsind întotdeauna liniştea să-şi ducă opera mai departe, fie că a fost vorba de cea duhovnicească sau de cea cărturărească.

Paşii săi au fost călăuziţi apoi peste oceane, slujind Biserica Ortodoxă Română în mai multe oraşe ale lumii.

Reîntors în ţară, a fost directorul Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (1976-1982). În anul 1982 s-a retras la Mănăstirea Văratic unde se dedică şi mai mult scrisului. Tot aici, în apropierea Crăciunului din 1990 începe munca "de ocnaş", după cum el însuşi mărturiseşte, la cea mai importantă lucrare a sa, diortosirea Bibliei, pe care o termină după 11 ani. În ziua de 21 ianuarie 1993 a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar pe 25 martie 2006, la sărbătoarea Bunei Vestiri, este întronizat ca primul mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Scriitorul Valeriu Anania

Mitropolitul Bartolomeu a avut şi o bogată activitate literară. Ca scriitor, a publicat dramele "Mioriţa" (1966), "Meşterul Manole" (1968), "Du-te vreme, vino, vreme!" (1969), "Păhărelul cu nectar", "Steaua Zimbrului" (1971) şi "Poeme cu măşti" (1972). În anul 1982 i-a fost decernat Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. Alte opere scrise de înaltul ierarh sunt volumele "Geneze" (1971), "Istorii agrippine" (1976), "File de acatist" (1981), "Anamneze" (1984), "Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi" (1992), "Poezie religioasă românească modernă" (1992). La acestea se adaugă volumele de proză şi de eseuri "Greul Pământului" (1982), "Rotonda plopilor aprinşi" (1983), albumul "Cerurile Oltului" (1990), "Amintirile peregrinului Apter" (1991), romanul exotic "Străinii din Kipukua" (1979) şi multe altele.

De asemenea, a publicat numeroase lucrări teologice, însă opera de căpătâi este Sfânta Scriptură, pe care a diortosit-o, devenind ediţie jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În seara zilei de 31 ianuarie 2011, mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului îşi încheie misiunea pe pământ şi păşeşte spre Împărăţia cerurilor la vârsta de aproape 90 de ani. Trupul său a fost depus în aşteptarea Învierii în cripta ierarhilor de sub altarul catedralei din Cluj.

Despre sensul vieţii

Mitropolitul Bartolomeu Anania a fost şi un extraordinar predicator, cuvintele sale de învăţătură fiind ascultate mereu cu mare drag şi luare aminte. Redăm în cele ce urmează una dintre omiliile sale despre sensul vieţii:

"Viaţa ţine de biologic, adică de ceea ce este efemer, trecător, iar sufletul ţine de eternitate. Viaţa este un act biologic. Respir, şi aceasta este o dovadă că am în mine viaţă. Nu acelaşi lucru este cu sufletul. Viaţa este biologică şi trecătoare, sufletul, însă, este metafizic şi nemuritor. Noi ţinem la viaţa noastră din instinct. Important este să ţinem mai mult la suflet. De aceea, când ne rugăm pentru morţi, noi nu ne rugăm pentru viaţă, pentru că mortul s-a dus. Viaţa nu mai este în el. Ci ne rugăm pentru sufletul lui: "cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit", adică viaţa sufletului.

Ele nu pot fi confundate şi nici nu trebuie să le confundăm. Partea biologică cu ceea ce este etern în om. Ţinem la eternitatea sufletului nostru şi de aceea îl cultivăm. Dacă ar fi numai această viaţă nu am mai veni la biserică, nu am asista la Sfânta Liturghie, nu am mai sta în picioare atâta vreme. Viaţa se trăieşte şi la şosea, însă omul care îşi trăieşte viaţa aşa este omul care şi-o petrece petrecând. Acesta nu are nici un fel de grijă pentru ceea ce se întâmplă după moartea lui. Or, important este ca să fim conştienţi întotdeauna de ceea ce se întâmplă după ce se termină viaţa fizică. Sufletul are o altă respiraţie care nu mai ţine de biologic. Este respiraţia pe care i-o dă Duhul Sfânt. De aceea, dacă viaţa ţine de incidenţa biologicului, sufletul ţine de ceea ce în om este veşnic şi pe care el nu poate coordona în afara lui Dumnezeu. Noi de acest suflet trebuie să avem grijă. Viaţa vine şi se duce.

Important este ce facem cu puţina viaţă pe care o avem, pentru că în comparaţie cu eternitatea, viaţa noastră este scurtă. Este bine să reţinem că bunul nostru cel mai de preţ este sufletul nostru nemuritor. Pentru el trăim, pentru că altfel, dacă am trăi doar pentru viaţă, am duce-o tot într-o petrecere prin cârciumi şi prin restaurante. Dar dacă justificăm viaţa prin existenţa sufletului, atunci trebuie să avem grijă de el şi să îl cultivăm. Şi îl cultivăm prin virtuţile pe care le recomandă Evanghelia: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". În aceasta constă toată legea şi toţi proorocii. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Aceasta înseamnă ieşirea omului din biologic şi învecinarea lui cu eternitatea.

Este marele câştig pe care ni-l dă credinţa, pe care ni-l dă Biserica pe care ni-l dau slujbele religioase şi pe care ni-l dau Tainele Bisericii, începând cu Taina Spovedaniei. Spovedania este primenirea sufletului. Păcatele le faci pentru că eşti om. Important este să nu te laşi rob păcatului la infinit. De ce primăvara se regenerează natura? Pentru că altfel ar fi o toamnă eternă. Aşa este şi viaţa creştinului.

Arhimandritul Gherasim Iscu, mucenicul cu surâs blajin

2012-01-28T15:41:00.003+02:00

Un sfant al inchisorilor comuniste

(21 ianuarie 1912, com. Poduri-Bacău – † 26 decembrie 1951, închisoarea Târgu Ocna)

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Crăciun la Târgu Ocna, 1951

„Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor, şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute, revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură, să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în Ceruri, ele au adus Cerurile pe pământ – şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna…

M-am apropiat uşor de Părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, Părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că săvârşeşte spovedanii şi cuminecări – şi, drept urmare, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică – fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare… Aşa simţeam în preajma Părintelui Gherasim.

Cu sfială, deci, m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina Bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Vrăjmaşii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi dar binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)

Dragostea pentru vrăjmaşi

„Atunci (la Târgu Ocna) am văzut o minune: l-am văzut pe preotul (Gherasim) Iscu, în agonie, cum a chemat alţi doi deţinuţi şi, sprijinindu-se pe umerii lor, încet-încet, a trecut pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului torţionarului său şi a început să-l mângâie pe cap. Niciodată nu am să pot uita gestul acesta al lui: mă uitam la cel chinuit cum mângâia capul chinuitorului său! Aceasta este adevărata iubire: preotul, cu toată neputinţa sa, a găsit o mângâiere pentru ucigaşul său! Îl mângâia şi-i spunea: «Erai tânăr. Nici nu-ţi dădeai seama de ceea ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!» Dar el nu rostea numai aceste cuvinte. Poţi spune «dragoste» şi să nu fie decât numai un cuvânt din opt litere. Dar preotul Iscu îl iubea cu adevărat pe torţionarul său… Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt un păcătos, pot să te iubesc atât de mult, închipuieşte-ţi-L pe Iisus, care este Dragostea întrupată, cât de mult te iubeşte. Şi toţi creştinii acum te iartă, te iubesc, iar Hristos te iubeşte cu ei şi prin ei. El vrea ca tu să fii mântuit mai mult decât doreşti tu să fii cu El în cer. El este Iubirea însăşi. Nu trebuie decât să te întorci spre El şi să te pocăieşti».

În acea celulă, unde nici o intimitate nu era cu putinţă, am auzit fără să vreau spovedania pe care criminalul a făcut-o victimei sale. Viaţa este mai plină de fiori decât orice roman. Nici un autor n-a putut scrie asemenea lucruri. Cel torturat şi pe moarte asculta spovedania aceluia care-l torturase. Victima i-a dat iertarea criminalului. S-au rugat împreună, îmbrăţişându-se unul pe altul, după care preotul a fost dus înapoi la patul său de către doi deţinuţi purtători.

Amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era seara Crăciunului. Dar nu era un Crăciun în care noi ne aminteam pur şi simplu că acum aproape două mii de ani Iisus S-a născut în Bethleem. Era un Crăciun în care Iisus se născuse în inima unui comunist criminal.

Acestea sunt întâmplări pe care le-am văzut cu proprii mei ochi…” (Richard Wurmbrand)

Plecarea Părintelui Gherasim

de Constantin Aurel Dragodan

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!”

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,

Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripe de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copii cântau un cântec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Sursa: Ciprian Voicila

Preoţia este frumoasă, indiferent unde slujeşti

2012-01-28T10:08:00.002+02:00

Bogdan Cronţ

Asemeni multor copii din sat, mergea duminica, însoţit de bunica sa, la biserică. Fermecat de "spectacolul" care se întâmpla acolo, a devenit nelipsit de la slujbe. În grupul său de prieteni de la oraş era numit "părintele" şi se glumea pe seama lui. Dar nu numai că gusta gluma, ci îşi asuma, senin şi hotărât, drumul pe care şi-l alesese. Era un foarte tânăr preot paroh, căsătorit de un an şi proaspăt tată. Nimerise într-un loc departe de casă, unde oamenii îl primiseră cu răceală. "Dacă spui că-ţi place cu adevărat preoţia, am să-ţi dau o parohie unde cu adevărat trebuie să faci misiune", îi spusese, cu câteva zile înainte de venirea lui aici, episcopul care îl hirotonise.

Asemeni multor copii din sat, mergea duminica, însoţit de bunica sa, la biserică. Fermecat de "spectacolul" care se întâmpla acolo, a devenit nelipsit de la slujbe. Pe măsură ce a crescut, a început să vină singur, şi în alte zile decât cele de sărbătoare. Văzându-l râvnitor, preotul paroh l-a luat pe lângă el, să-l înveţe şi să-i explice toate câte se săvârşeau acolo. Când, în clasa I, le era adresată clasica întrebare: "ce vreţi să vă faceţi când veţi creşte?", printre strigătele "pompier!", "poliţist!", "doctoriţă", "balerină" sau "şofer" se auzea şi glasul lui, care spunea, convins, că vrea să fie "preot", stârnind hazul clasei. Acesta era un prim test la care era supus.

În grupul său de prieteni de la oraş era numit "părintele" şi se glumea pe seama lui. Dar nu numai că gusta gluma, ci îşi asuma, senin şi hotărât, drumul pe care şi-l alesese. Înţelegea că prietenii săi asociau imaginea preotului cu un bărbat în vârstă, cu barbă şi prestanţă, nicidecum cu cea a tânărului căruia abia îi dăduseră tiuleiele.

Avea 24 de ani în ziua când, venit de la oraş, curat îmbrăcat şi cu inima strânsă de o firească emoţie, păşea în parohia ce-i fusese încredinţată spre păstorire. Drumurile erau grele, satul de o sărăcie lucie, cu case din chirpici şi gard de nuiele, iar oamenii nu erau neapărat cuprinşi de evlavie la vederea lui. Mai văzuseră, în ultimii ani, trei preoţi care se perindaseră pe acolo, lăsându-i în paza Domnului imediat ce prindeau o parohie mai bună. Drept care îl priveau chiorâş şi poate că, în urmă-i, puneau rămăşag pe durata şederii lui acolo. Când a ajuns la ceea ce i se spusese că va fi casa parohială, aşezată undeva pe dealuri, departe şi izolată de restul satului, a găsit o casă lipsită de încălzire, parţial şi de ferestre, şi fără nimic din ceea ce am putea numi condiţii decente.

Era foarte tânăr, căsătorit de un an şi proaspăt tată. Nimerise într-un loc departe de casă, unde oamenii îl primiseră cu răceală şi unde trebuia să ia absolut totul de la zero. "Dacă spui că-ţi place cu adevărat preoţia, am să-ţi dau o parohie unde cu adevărat trebuie să faci misiune", îi spusese, cu câteva zile înainte de venirea lui aici, episcopul care îl hirotonise. Avea în faţă un test foarte greu, pe care, spre lauda lui şi bucuria oamenilor din acele locuri, avea să-l treacă.

Sunt trei fragmente din vieţile a trei oameni diferiţi, dar mânaţi, în drumul lor, de aceeaşi iubire pentru Dumnezeu şi de aceeaşi dorinţă de a fi preoţi, într-o lume în care "cu adevărat trebuie să faci misiune".

"Mi-am spus că eu nu-mi trăiesc viaţa după cum vor prietenii"

Andrei Mocanu, copilul care mergea însoţit de bunica sa la biserica din satul Ţibana, judeţul Iaşi, are acum 16 ani şi este elev în primul an la Seminarul Teologic Ortodox "Sfântul Vasile cel Mare" din Iaşi. A trecut peste duşul rece al primelor luni de seminar, cu rigorile şi viaţa lui aparte, aşa cum a trecut, unul câte unul, toate obstacolele care i s-au aşezat în cale până acum. "Am intrat în biserică la şase ani, alături de bunica mea, pentru că părinţii nu erau foarte religioşi. Mi-a plăcut mult, am început să vin duminică de duminică, la început cu bunica, apoi, pe la 8-9 ani, şi singur. La 11 ani am putut intra în altar, alături de părintele paroh, pe care îl urmăream şi încercam să înţeleg tot ceea ce face. Un moment greu pentru mine a fost atunci când o parte din prietenii pe care îi aveam s-au depărtat de mine, spunând că eu stau de fapt pe lângă preot ca să primesc pomană. Când am văzut că mă priveau într-un mod aşa de umilitor, n-am mai mers o perioadă la biserică, să le arăt că nu pentru colacul de la sfârşitul slujbei eram eu acolo. Dar apoi mi-am spus că eu nu-mi trăiesc viaţa după cum vor prietenii, pentru că prietenii cred azi într-un fel şi mâine în altul. Eu eram la biserică pentru Dumnezeu şi pentru a învăţa să slujesc. Şi dacă prietenii vor accepta asta, bine, iar dacă nu, asta este, mi-am spus. Mai târziu, mi-am dat seama că ne-am comportat ca nişte copii cu toţii, dar atunci a fost un moment de cumpănă pentru mine", spune Andrei, care a început să îşi şlefuiască acum, în primul an de seminar, temelia pe care se va sprijini, peste ani, în misiunea sa.

"Este greu, ca orice început, departe de familie şi de prietenii cu care eram obişnuit să stau. Dar eu nu am venit aici să mă simt comod, ci să învăţ să fiu un preot bun. Asta îmi doresc", subliniază "bobocul" de la seminar şi te priveşte drept în ochi, să vadă dacă nu cumva îţi stârneşte vreun zâmbet hotărârea lui.

Acum, cel mai mult îl supără faptul că nu sunt mulţi copii şi tineri la biserică. "Aici, la seminar, e o bucurie să vezi atât de mulţi tineri adunaţi la slujbe, dar dacă mergi la o biserică de sat, nu vezi prea mulţi. Când cei bătrâni n-o să mai fie, cum o să arate bisericile...? Copiii şi tinerii sunt viitorul", te asigură, sfătos, Andrei.

O şcoală care formează caractere

Florin Căliman, cel numit "părintele" în grupul său de prieteni, este din Iaşi şi are acum 18 ani. Va absolvi în curând cursurile Seminarului Teologic "Sfântul Vasile cel Mare", unde se numără printre cei mai buni elevi, şi se gândeşte la Facultatea de Teologie. Florin este calm şi blând, ca omul care a trecut prin greutăţile şi rigorile vieţii de seminar, înţelegând însă esenţa şi scopul lor. "Seminarul este, în primul rând, o şcoală care formează caractere", îţi răspunde, atunci când îl întrebi "cum a fost?". Despre viitor, nu are nicio ezitare. "Sper să fiu în continuoare "părintele", dar nu numai în glumă", spune, râzând. Provine dintr-o familie de credincioşi şi a crescut de mic în spiritul învăţăturii creştine. La fel ca Andrei, colegul său de seminar din primul an, a văzut un model demn de urmat în preotul paroh de la biserica la care merge împreună cu părinţii săi de ani de zile, cel pe care îl are acum ca duhovnic, care l-a sprijinit şi l-a văzut potrivit să aleagă calea preoţiei. "Mi-au plăcut şi blândeţea, dar şi hotărârea lui de a merge tot timpul mai departe, indiferent de greutăţi. Cunoscându-l şi stând ani de zile în preajma lui, am înţeles că-ţi trebuie multe lucruri pentru a fi un preot bun. Să ridici o biserică, să-ţi ţii credincioşii aproape şi să faci misiune într-o parohie cu multe probleme nu e puţin lucru. Asta vreau şi eu să reuşesc şi pentru asta m-am pregătit şi o să mă pregătesc în continuare", spune Florin, care crede că misiunea lui este cu atât mai importantă cu cât multe lucruri din jur îi provoacă dezamăgire. "Preafericitul (Patriarh Daniel - n.r.) spunea că "o ţară fără tradiţie, fără credinţă şi fără valori este moartă". Aşa văd eu ţara mea acum, moartă", spune, convins, Florin Căliman.

"Am să-ţi dau o parohie unde cu adevărat trebuie să faci misiune"

La cei 36 de ani pe care îi are, părintele Ciprian Apopei este de 12 ani parohul satului Ghergheşti din judeţul Vaslui. Înainte de a fi numit paroh la Ghergheşti, de vrednicul de pomenire episcop al Huşilor Ioachim Mareş şi hirotonit diacon şi preot în anul 2000, de actualul Episcop al Huşilor, Preasfinţitul Corneliu, părintele Ciprian urmase cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, la grupa Pictură bisericească a secţiei Artă Sacră, şi un masterat în Apologetică şi Duhovnicie. Iubitor al frumuseţii şi profunzimii picturii bizantine, dar şi al celor duhovniceşti, părintele Ciprian s-a străduit să împletească talentul de pictor cu misiunea de păstor. "Am auzit, în acele vremuri, că este o mare nevoie de preoţi în zona Vasluiului. Am mers la episcopia de acolo, m-am prezentat şi am spus că aş dori să slujesc într-o parohie. Preasfinţitul Ioachim, episcopul de atunci al eparhiei, m-a ascultat şi apoi mi-a spus: "Dacă spui că-ţi place cu adevărat preoţia, am să-ţi dau o parohie unde cu adevărat trebuie să faci misiune". Am fost hirotonit diacon, apoi preot şi, după puţină vreme, soseam cu emoţie în satul Ghergheşti, să-mi cunosc parohia", îşi începe povestea părintele Ciprian.

O sărăcie dezolantă, gospodării sărăcăcioase, zidite din vălătuci cu paie, sprijinite pe "piloni" din nuiele de salcâm şi împrejmuite, majoritatea, cu garduri tot din nuiele. Casa parohială a găsit-o cu greu, rătăcită pe dealurile Ghergheştiului, izolată de restul satului. O casă foarte sărăcăcioasă, fără încălzire şi, pe alocuri, fără ferestre. Dar nu sărăcia a fost cea care l-a speriat, ci răceala oamenilor. Mai mulţi preoţi se perindaseră în acei ani prin zonă, dar au renunţat, rând pe rând, după mai mult sau mai puţin timp. De ceva vreme, oamenii nu mai aveau preot la biserică, iar sosirea tânărului părinte de 24 de ani o priveau, în cel mai bun caz, tot ca pe ceva temporar. "Nu pot să spun că nu a fost un şoc pentru mine. Eram, cum s-ar zice, băiat de oraş, venit de pe băncile facultăţii, obişnuit cu o cu totul altă lume şi o cu totul altă relaţie între preot şi comunitate. Proaspăt căsătorit, cu un copil de un an, primul meu gând l-am îndreptat atunci spre Dumnezeu. "Doamne, luminează-mă şi dă-mi putere să fac ceea ce trebuie", mi-am zis. Apoi m-am ambiţionat şi mi-am spus că, orice ar fi, trebuie să-mi duc crucea până la capăt", povesteşte părintele Ciprian.

Iar misiunea sa nu era doar păstorirea oamenilor din Ghergheşti, ci a nu mai puţin de unsprezece sate din acea zonă, care erau, de asemenea, lipsite de preot.

"Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr o pereche de cizme. Am dat jos bocancii din picioare şi am încălţat cizmele. Era iarnă şi, în acele locuri izolate, nici vorbă să poţi ajunge atunci cu o maşină sau un autobuz. Mergeam cu sania pe dealuri, să ajungem de la un sat la altul şi să facem cele trebuincioase. În primul an, ţin minte că numai înmormântări am avut, peste 50. Ne-am mai şi răsturnat cu sania, am mai avut şi "aventuri" cu oamenii, multe poveşti... Dar m-am rugat la Dumnezeu, m-am ambiţionat şi am început să pun, încetul cu încetul, o rânduială în toate. Am reparat biserici, le-am pictat, le-am înzestrat după putinţă, iar oamenii, văzând că nu-i părăsesc, au început să se apropie iarăşi de Biserică. Dar cu multe greutăţi şi cu multă reticenţă. "De ce să tragem lumină în biserică dacă noi venim ziua, şi avem lumina lumânărilor? De ce s-o împrejmuim cu gard, cine intră? De ce s-o pictăm şi s-o înfrumuseţăm? E bună aşa cum e". Asta era mentalitatea, şi se mai păstrează şi astăzi", spune părintele Ciprian.

Dar firea lui neobosită, hotărârea şi vorba bună au învins, încetul cu încetul, reticenţa. "Sunt bucuros că i-am botezat pe mulţi, că i-am cununat pe alţii care trăiau de ani de zile în concubinaj, că am reuşit nu numai să-i apropii de Biserică, la slujbe, dar şi să-i fac să trăiască credinţa ortodoxă. Ţin minte că, odată, a venit un sătean la mine şi mi-a spus: "Părinte, cutare a furat astea de la cutare şi mi le-a vândut mie. Oare e bine să i le dau înapoi?", m-a întrebat. "Dă-i-le, dar nu-i spune acum de la cine le ai. Dă-i-le şi, dacă te-o răsplăti cumva, bine. Dacă nu, să ai mulţumirea că ai procedat ca un creştin adevărat", i-am zis, bucuros că oamenii încep să-şi pună din nou astfel de probleme. Şi au fost multe lucruri care s-au reparat, cum sunt şi multe care nu s-au reparat încă, dar nici noi nu ne lăsăm", spune părintele Ciprian.

"Preoţia este frumoasă. Nu numai din cărţi sau privită din afară"

Dacă cineva i-ar fi spus, atunci când sosise în Ghergheşti, toate greutăţile care îl vor aştepta, poate că nu s-ar fi înhămat la asemenea treabă. Dar acum, după 12 ani de când păstoreşte această zonă, uitată parcă de autorităţi şi văduvită de atâtea lucruri trebuincioase unei vieţi decente, spune că se simte fericit şi împlinit că a putut duce crucea ce i-a fost încredinţată. "Tinerilor care, la fel ca şi mine, odată, şedeau pe băncile şcolilor şi se gândeau la momentul când vor deveni preoţi le spun, în primul rând, că preoţia este frumoasă. Nu numai din cărţi, din şcoală sau privită din afară. Preoţia este frumoasă când slujeşti, indiferent unde slujeşti. Şi chiar dacă, uneori, este şi greu, nimic nu se compară cu acest dar", spune, apăsat, părintele Ciprian Apopei, pe care l-am întâlnit în casa sa rătăcită pe dealurile Ghergheştiului. O casă obişnuită, zidită din acelaşi material de construcţie al zonei, vălătuci cu paie, pe "piloni" din nuiele de salcâm, vegheată îndeaproape de un hambar înalt, pe post de atelier de tâmplărie şi pictură.

"Seminarul nu este un şablon, în care ai intrat şi capeţi o formă duhovnicească"

Despre generaţiile de tineri care trec, an de an, pragul Seminarului "Sfântul Vasile cel Mare" din Iaşi, părintele director Dragoş Bahrim spune că "vocaţia teologică nu diferă de la generaţie la generaţie", dar că "fiecare perioadă are contexte mai mult sau mai puţin favorabile pentru împlinirea acestor vocaţii". "Generaţiile în sine nu sunt mai rele sau mai bune, dar contextele în care se formează, da. Eu însumi m-am format, ca teolog, într-un context foarte favorabil, cel de după 1990, când a fost o mare emulaţie în ceea ce priveşte credinţa. Şi am avut fericirea de a învăţa credinţa de la oameni, care o trăiau cu adevărat. Pentru că vocaţia se zideşte în comuniune cu alţii, care cred ca şi tine. Singur, este mult mai greu", spună părintele Dragoş Bahrim. Despre viaţa şi experienţa trecerii prin seminar, părintele director subliniază faptul că este "o arenă, o perioadă de pregătire şi de luptă". "În lupta aceasta, unii biruiesc, alţii cad. Nu pentru că sistemul ar fi atât de dur în şcoala teologică, dar multe lucruri se modifică odată cu maturizarea unui om. Gândurile se mai aşază, unele aspiraţii se schimbă. Seminarul nu este un şablon, în care ai intrat şi capeţi o formă duhovnicească, ci o perioadă de formare şi de transformare duhovnicească. Unii acceptă o îndrumare până la capăt, alţii o acceptă o perioadă, iar alţii ajung să o respingă şi îşi dau seama că nu îşi pot asuma o anumită stare şi anumite exigenţe", subliniază părintele director Dragoş Bahrim.

La rândul său, protos. Hrisostom Rădăşanu, consilier al Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor, spune că le povesteşte deseori tinerilor din seminarii sau de la Facultatea de Teologie despre preotul din satul său natal, din zona Sucevei, care are "mâinile bătătorite şi pe faţă, şi pe spate; pe faţă, de la mulţimea metaniilor pe care le făce, iar în palmă, datorită faptului că şi munceşte foarte mult". "Este un preot care doreşte ca, prin exemplul propriu, să dea un exemplu, să dea mărturie despre cuvântul lui Dumnezeu. Căci preotul, mai mult decât orice, Îl vesteşte pe Dumnezeu prin cuvânt, dar şi prin ceea ce face. De aceea îl dau întotdeauna, cu mare drag, exemplu, pentru că este un preot care îşi face cu dragoste, cu responsabilitate şi slujirea slujirea liturgică, şi slujirea de tată, de familie, dar şi slujirea aceasta de membru al unei comunităţi care aşteaptă de la dânsul exemplu", a spus protos. Hrisostom Rădăşanu.

Banii nu cumpara un loc in cer

2012-01-27T18:01:00.004+02:00

Cei ce se necajesc din pricina banilor, sa stie si acestea:

- Sa ai bani si prieteni este destul de usor; - Sa ai prieteni si sa n-ai bani este o realizare; - Prostii fac uneori bani, dar si banii fac destui prosti; - Cu banii poti cumpara: - o casa, dar niciodata un camin; - un pat, dar nu somnul; - carti, dar nu intelepciune; - opere de arta, dar nu cultura; - alimente, dar niciodata pofta de mancare; - cosmetice, dar nu frumusete; - medicamente, dar niciodata sanatate; - un loc in biserica, dar nu in cer; - un crucifix de aur, dar un Mantuitor niciodata .

Rogu-te, asterne aceasta porunca intru lucrare. Nutreste dragostea fata de Persoana lui Hristos intr-o asemenea masura, incat atunci cand Ii rostesti numele, lacrimi sa curga din ochii tai. Inima-ti sa arda cu adevarat. Atunci El va deveni invatatorul tau. Va fi Povatuitorul tau, Fratele tau, Parintele tau, si Batranul tau.

Parintele Amfilohie Makris

Vames sau fariseu?

2012-01-27T17:24:00.008+02:00

Amandoi se roaga in templu, dar numai unul Il intalneste pe Dumnezeu. Amandoi sunt prezenti, dar numai unul se smereste. Amandoi vor mantuirea, dar numai unul o obtine.

Nu ne laudam decat in Cruce; zeciuiala, postul sau alte virtuti devin pricini de sminteala prin publicitate. Nu suntem superiori, nu suntem orgoliosi, ci de desertam de slava lumii. Impresiile false despre noi ne pot otravi. Doar o analiza sincera a starii noastre interioare ne poate urca o treapta.

Orice fapta facuta sub ascultare si binecuvantare este de la Dumnezeu. Orice spontaneitate periculoasa care vatama pe altii este o piedica in calea luminii. Iarta-ne, Doamne, cererile puerile! Vom cauta Imparatia Ta, iar Tu ni le vei adauga negresit si pe celelalte.

Mandri sau smeriti? Intunecati la minte sau bucurosi deplin?

Altceva asteapta Dumnezeu de la noi decat sa bifam haotic o lista. Nu pontam spiritual. Ne deschidem sufletele in fata Nemarginirii si suntem pe loc umpluti de har. Dificultatea intervine in efortul continuu de a eterniza acea clipa minunata, acea roua a Duhului. In aceasta munca suntem sustinuti de sfinti, de miliarde de sfinti. Nu suntem orfani, cata vreme Domnul este cu noi. Atunci de ce nu stingem televizorul si nu citim Paraclisul Maicii Domnului chiar acum?

Viata fara Domnul Hristos nu are sens

2012-01-27T12:46:00.011+02:00

Care este sensul vietii, parinte?

Ma intreaba un tanar aflat intr-un mare impas material. I-am directionat raspunsul spre binefacerile mari facute de Bunul Dumnezeu in ultimii doi ani cu el, de cand se roaga neincetat. Viata fara Domnul Hristos nu are sens, iar impreuna cu El vesnicia e dobandita. Iata sensul: un sens unic, spre Cel ce Este iubire. Are acest tanar un mic moment putin mai dificil, dar rugaciunea nu este o telecomanda de comenzi on-line, ci o candela de multumire adusa Ziditorului, Mantuitorului si Sfintitorului. Dobandind Duhul Sfant, ne alaturam sfintilor. Mai este loc in Rai, nu deznadajduim.

Accesele de furie sunt estompate: mintea conlucreaza cu inima. Munca si rugaciune: Hristos - Sensul ne da bucuria Lui. Rabdare doar, dupa Cruce urmeaza Inviere! Ne rugam, este timpul "iara si iara": "De aceea cum pot eu sa fug de Cruce, vazand pe Hristos ca este ridicat pe ea? Cum sa-mi para grele chinurile vazand pe Stapanul meu ca le iubeste si le cere si le socoteste Lui de mare cinste? Rusine-mi este, cu adevarat, de ma voi intrista de relele ce-mi pricinuiesc oamenii, sau de ispitele ce-mi aduc diavolii, trupul si gandul meu cel rau, sau pentru saracia si bolile ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru pacatele mele, deoarece acestea toate le trimite pentru ca sa ma apropie mai mult de El pentru ca sa-L slavesc si sa ma pedepsesc in aceasta viata pentru binele meu, pentru ca sa ma odihnesc cu mai multa marire intru imparatia Lui cea vesnica." Crucea ne intareste, ne arata sensul: spre Dumnezeu, in Dumnezeu, cu Dumnezeu.

Sensul este luminat de sfinti. Marele Gura de Aur este pedagogul nostru: "Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine. Cauţi bogăţie? Fă-ţi-L prieten pe Dumnezeu şi eşti cel mai bogat. Cel ce iubeşte niciodată nu poate uri, chiar de ar fi orişice împrejurare şi aceasta este tocmai cel mai mare bun al dragostei." Dumnezeu invie mortii: nimic nu Ii este cu neputinta. Adevarata bogatie este dragostea Lui.

Nu cunosc nici un om care sa se fi urcat la cer prin comoditate, cum zicea sfantul Isaac Sirul. Efortul este zilnic. Consecventa in Bine: regula numarul unu (doar iubind vor cunoaste oamenii ca suntem ucenicii Rastignitului). Chinul porneste de la intelegerea superficiala a sensului vietii. Generatia Disney vrea bani fara munca. Toti se viseaza CEO. Multi au masini si vile pe credit. Dar unde e Hristos in viata lor? Scenariile pseudoromantice gen Hollywood ne-au creat false tipare, false asteptari. Suntem in aceasta falsitate care vrea sa mistifice si religia. Si doar noi ne putem trezi. Nu vrem sa auzim de post, priveghere, milostenie, martiriu si marturie, cata vreme ne gandim exclusiv la partii austriece si la cluburi de fite. Si asta pentru ca nu am cautat un duhovnic bun.

Sensul vietii: sa Il cunosti pe Dumnezeu. Viata vesnica este o realitate. O tratam ca o banalitate si ne taxam singuri. Nu suntem fericiti nici aici fara Hristos Sensul si nici atat nu vom fi fericiti Dincolo fara El. De ce fugim de Dumnezeu? E atat de bine in bratele Lui! Tatal ne imbratiseaza, iar noi preferam sicanele strainilor. Exista o urgenta: ecologizarea sufletelor.